GÂNDURILE MELE MOARTE SPĂLATE ÎN INSUFICIENŢĂ DE ALCOOL ŞI LINIŞTE…POEZIA MEA DEVINE O CRIMĂ…AŞA CĂ NU MĂ POT DEZVINOVĂŢI NICICUM
Și când te doare — tu să taci
să taci așa cum inima te lasă
să te ridici și să te-ntorci
cu spatele spre grea povață
Când toți te caută — să taci,
să taci cum nu te lasă vântul
în vene dulci de diabet să lași
să-ți curgă adevărul, prostia și gândul
Când dormi pe burtă — tu să taci
să te descurci cum poți mai bine
cu tot ce doare poți fi vraci
tu sigur știi mai bine ce-i cu tine.
Universul își plimbă feciorii în palmele tale
și suflul puterii se-mbată cu lumina
din ale cometei puzderii – cu toate că
fantelei ei nici feste nu-mi joacă.
Ai venit și m-ai întrebat cu ce se mănâncă
ardoarea, puterea și arta de a învinge.
Lumea e rotundă de la atâta BigMac și iluzii
din tot felul de rămășițe de stele sub unghii,
doar pe tâmple mai aleargă filmul de la 8jumate
și totuși doar tu ai un mega Atu
în lumea mea, dincolo de percepții
zburdalnice, rupte&sensibile
Universul meu vast – ești doar tu!
nu mă stârni în timp ce te ascunzi sub pleoape
știind că o să mori și viața nu are restart,
e miez de noapte și-n pustiu
deschizi ochii transpuși pe margini de crochiu,
închidem radioul bunicului „Selena”, acolo doar
știri pe surse și din albastru iese apa,
temeri și iluzii pe retină-și pun #hashtag,
în fond doar lumina lunii poate sa pretindă
la scări valorice-n disgrații decăzute,
ce poate să însemne când
în fața ochilori vântul îmi taie din elan
și mișună în sate dorul de copii?
Hai să deschidem acum cerul în slideshow
să ciopârțim crochiuri din buștenii uitați de ecou
hai să transpunem în culori dragostea mamei când
în râuri de lacrimi o auzeam cum se roagă sughițând.
Hai să îți destăinui secretul dansului în zilele de după post
să ne petrecem după-amiezile în zbor spre adăpost
în cafenele turcești acolo unde străinii nu ne ascultă ocult
și așa negociem pe limba noastră, tot ce ne apasă demult.
Iubirea sălășluiește în tine de când te naști,
dar, ca și pe tot parcursul unui joc de cuvinte,
gândurile te copleșesc și e mai complicat
să nu concepi iubirea ca pe un total existențial.
Acea oază de calm, firesc, paternal
în care ai crescut, în lumea asta mare, în emoții
printre legi,
copiii sunt diferiți, cu preocupări distincte,
cu toate aliterațiile bolborosite în joacă…
Societatea hemofagă îți impune
conduită și comportament cu multă pestilență,
la început era doar acel fior pe care îl aveai
cu mama de mână, apoi lumea a devenit mai mică
pe măsură ce ai crescut, printre troiene și zăpadă
grăuntele de speranță încolțea în inima ta.
Făptura nu-ți mistuie conglomeratul de gânduri
pe băncile din parcul IOR și te liniștești cum se așează frunze
ca dintr-o junglă indiană, oamenii se grăbesc
să înghită bani, nu ai cum să găsești un schimb valutar
să poți schimba ceea ce simt eu pentru tine,
puștii neliniștiți scormonesc după carbit, iar focurile de artificii
sunt ca sufletul tău în plină bucurie.
Simți Canada în fiecare sirop de arțar dobândit de la cunoscuți,
de pe rafturi de Mega Image, radiezi ca un copil,
clipești suflet drag, iar inima îți bate nebună după flori
după brațuri prăbușite de lalele.
Toate înglobate în grisaille-uri.
m-ai întrebat de-mi înțeleg sentința,
cred c-ai citit pe fața mea
printre frunțile încrețite și urechile roșii
printre reprizele de arome cu carne
venite de la vecini,
m-ai chestionat dacă nu am uitat cum
se mai simte să iubești.
ai răsfoit vreodată paginile acestei cărți
cu titlul de iubire a cărei autoare ești?
Cum pot să ajung să fiu din nimeni
o fotografie în care să găsesc justețea în sine?
în paragrafe grave întinse ca rufele poți găsi
povestea fricii mele, aici nu încap
și nici în poezie, pururi…
de mi-ai fi cerut să-ntrec și limitele legilor nescrise
ale sufletului arme din flăcări nestinse
aș fi-ntrebat de-am apucat să frâng
și inimi, să străbat la mii de picioare
munții fără bătături și durere.
oi fi răpus la mijloc de întuneric și furtuna
din ochii tăi obosiți – sau sunt eu mort,
pe dinafară și sub scoarță
când ai deschis ochii și m-ai întrebat
ai fi putut să răspunzi
la întrebările tale?
azi să nu adormi fără să gândești…
noi blocuri străvezii pe muncești
noi suntem yin yang în carouri sepia.
noi locuim sub acoperișul lumii
împreună
sub noi asfalt, iar cerul desenat cu cretă este limita
iubim vinul și ploaia care spală treceri de pietoni.
locuim în pasaje subterane și stații de troleibuz
în care iarna se îmbată an de an în aburii de veselie,
acolo țiganii cântă, iar vara se lovesc tangențial de ușile batante
în unison cu fluturii ce nasc miresme peste florile moarte.
oamenii ne taie aripile așa cum visele ne cresc – repede.
lumina bate orbitor în geamurile termopan din hrușciovkă.
iubim coșulețele de la franzeluța, cola și alte bunătăți
consumate cu cafea seacă, duminica pe la 10.
ne amuză băncile noi din parc
și urmele de vopsea – erau noi.
tot noi am putea număra picăturile de rouă,
amprentele de pe mânerul ușii,
crăpăturile din seceta irakiană văzută pe national geographic
și toate fără să ne ridicăm din pat.
iresponsabili azi, dar agreabili. noi ne
verificăm notificările pe instagram dis-de-dimineață și
ne scriem la ore diferite
deși împărțim același fus orar.
Welcome ar putea scrie doar pe preșul de la intrare, dar
pe acesta nu îl vedem noi, căci azi
ne iubim fără să ne ridicăm din pat.
Încă mai ai impresia că n-ai simțit nimic fundamental
să pui piciorul în prag știind că dorul ți-ar face totuși bine.
privirea încețoșată după ce îți scoți lentilele îți aduce în prim-plan
momentele lipsite de conținut.
Migrenele fac rând ca la pâine, într-un slideshow în capul tău
poți să le sortezi după dată sau în perioada dintre primul sărut și
ultima noapte în care ai adormit în beznă.
Întunericul îți lasă umbra fizionomică a mamei pe seama ta,
ea este cea care reazămă ușa,
te veghează cu ochii aburiți de teamă.
toate perele tomnatice din care ai mușcat astăzi musteau venin.
toate instrumentele folosite tot azi, atingeau colți cariați, iar gurile rele
te vorbeau cu limbile despicate și sîsîituri din spate.
Zilnic auzi răcnete – ele se vor obișnui să se plimbe singure sub piele.
*
Noaptea stă în gură de lup, tot de acolo auzi scâncetele maicilor care
își mai așteaptă odraslele de pe front frecându-și genunchii osteoartritici.
dragostea mea, tu bîjbîi cu mâinile iodate pe pereții deja cărămizii –
muralele preferate cu cartuz și vodkă din generațiile sovietice.
Ieși – contrastul ăsta de frunze pătate de septembrie nu te prinde,
drumul pe care-o luăm este cel care vrei să te trezești si să radiezi
pe un podiumul construit de tine, în umbra lui
podul palmei transpiră mai mult decât un un condens de pe tavanul viziunii tale.
până să-ți schimbi fizionomia cu măștile omului fericit
ascultă toate glasurile, numai să nu uiți de al tău.
*
nu-i doar isprava ta, e pâcla de vapori dezordonați ai fricii,
pleacă urechea spre vocea lăuntrică pe care o auzi tot mai rar,
în propria tristețe tot tu ești stăpână. Să nu …
nu îți sluți propriile convingeri cu altă materie decât cea cenușie.
standardele și frumusețile exuberant de proaste nu au cum să îți stea în cale,
mutilate și trecute prin bisturiu de silicon.
în rădăcini îți stă sentimentul frumosului pe care îl vezi zilnic în oglindă,
cu fața stacojie a venit și toamna, e un EL mai mult decât o Ea, cu o cămașă descheiată –
din bumbac recoltat în robia rasismului extenuant.
Silueta lui nu se rezumă la linii și pătrățele, a avut de suferit,
vântul a lucrat nerezonabil la zbârciturile lăsate de gânduri persuasive.
ia-l în brațe.
E toamnă
Se caută un Sfânt!*
Știi, vine un timp în care carnea de pe tine doare și toate gândurile se adună într-o albie de râu?
Acolo le pisează vântul și îți tămăduiește crăpăturile nemiloase din conștiința de străin.
Îți astupă golurile și te apasă ca un avar evreu sau poate ca un cămătar.
Te lasă viața între flux și reflux să te lovești de malurile ei, fără să-ți ceară socoteala de apoi.
Tu ca un enoriaș aștepți să te sprijini de credință, de dreptate/adevăr… și mori.
Mori în tine, te usuci și dinții îți rămân în stare de afect după nopțile în care adormi cu urme de bruxism și nu ai cui să-i spui o: „-Noapte Bună!”
Te liniștești ca apele marine, când puii de oameni se joacă în valurile tale. Îți treci cu mâinile în păr și răbufnești, vrei să răzbați acolo unde ai fost lăsat.
Te paște o idee negustoare și te pune să alegi, mizezi pe roșu căci e singura culoare ce a plesnit din capilare, iar mai apoi încerci să alergi. Nu poți fugi de viață, asta-i clar, dar cum ai putea ști mai mult de o manieră dacă, la școală nu te-nvață nimeni a iubi?
Ai căutat în tine focul să arzi trei duzine de nămol din care pot să iasă ulcioare ce-ar avea să meargă pe la chindii la un izvor?
Ai crede că te-ar tămădui agheasma, sau drăcușorii ar ținti spre cer?
Te lași sedus de liniștea răpusă pe fronturi diferite sau de-al necuraților sobor, te pricopsești cu vâsla ruptă și te încurajezi să navighezi spre un apus încântător.
Nu ești nici Newton, nici Columb, nici Tesla și nici nu ai putea să te retragi cu surlele unui bătrân trubadur.
Te liniștesc pe drum nereușitele terestre, ca doi bușteni culcați de vânt, te-ai ghemuit în luntrea spartă, aștepți stăpâni lipiți de cruce cu antidot pentru sărmani.
Te plimbi ca o ispită în cutia milei în zilele de mai, iar preoții stau liniștiți pe munte, nu ai nici remușcări, nici scopuri, nici wi-fi.
Îmi car picioarele în brațe atât de greoi
când pe creștet mi se văd încrețituri din săruturi părintești
din clipă în clipă zenitul stă să cadă peste valuri
și o să rămână doar unghiile groase la malul de care trebuie să te ferești…
să vezi ce liniște se va lăsa atunci
și ce pomană se va face peste acele zile.
Din toate rupturile de os
și din rănile de pe aliura de torace
vei citi ce înseamnă să fii întreg, vivace și
de acolo trecutul nu o să mai fie negru și tare ca un abanos.
Nu doare nimic, diviziunea euforică post-scrisă
își lasă o urmă pe final robust
noi abia de mai ținem în frâie dorul
sub control, când scurtăturile de drum în formă de abscisă
se priponesc și marea le oferă gust.
Între mine și această lume
se împrăștie o oboseală ca un kitsch
și asta e tot
un Drum Național patrulat de garda dorului
în ochii tăi nu va lasă semne curtate de frici.
Obișnuiam să trec cu lingura prin zațul dimineții din cafea
se împrăștiau particule minuscule de astenie și nimănui
nu-i pasă de frustrările mele așa cum
îți pasă ție.
Se ridică din zările bucătăriei de cămin
un praf cu fumigene din chiștoacele
aruncate de studenții lui Lupan în grabă pe asfaltul
rutinelor zilelor de joi.
Sunt zilele în care limita-i doar cerul
sau astăzi te întorci să te dezlănțui
ca dungile pătate pe pături de ozon
din stratosferă?
Ce zici că faci atunci când viața te răpune,
ce ai în gând din întâmplările străine?
Azi unde ajungi înainte să pornești la drum?
să nu te stingi ca vântul dinspre miazăzi
să nu îmbraci sutana neagră
sau să încerci mirosul verii insipid
am să te las să te împarți în rupta din țâțâni catargă
să te prefaci că duci în urma ta copii ce nu mai vor să meargă
cu tine în zilele de vară petrecute prin Madrid.
sălășluiește vina printre amarele tale vene
și uliul a năpârlit demult pe creștetu-i de pene
printre cuminți de firea lor netrebnici mici în grabă
se fofilează zorii dinspre plajă ca o pradă dalbă!
e August cel care bate la ușă linșat pe targă
și buzele tale sunt sărate ca o mică mare neagră.
când mințile te surmenează
și fumul de carbune-ți stă în gât
aștepți un răsărit ce luminează
un început cu totul hotărât
când lumea te așteaptă-n grabă
să te salute cu un zâmbet cald
tu te întrebi pe cine mai așteaptă
acest bătrân cu oase de smarald?
când raiul tău nici rece nu mai este,
iar sufletul clocește o poveste
aștepți răvașul offline de acasă și nu
te poți gândi cum se vânează o vietate gnu
ce te apasă chip de lut
ce gânduri pot să-ți gâdile ființa
să crezi că ești ateu fără să aștepți sentința
cum să gândești fără de frică ai putut?
spune, ai vrea să știi cu adevărat
pe cine gura ta în sute de injurii a scăldat
în fiecare zi de marți pe la amiază
când oamenii au în oase cu kilogramul stearat.
pe Terra se aude sacadat și undele îți țes frecvențe
fără să contabilizezi și azi tristețea de pe fețe
fără să asculți un vers pe melodii sublime
tu n-ai putea cum poate omul –
la ceas de seară sufletul prea trist să și-l aline.
Oh God!
| substanța osoasă ca un zid berlinez prăbușit nu ține bucățile fripte de carne ca un câmp magnetic slăbit în fiecare din noi sunt doi oameni prinși în temnițele tinereții diametral opuși doi poli la care nu se accede așa ușor pentru a recupera stridența aisbergului mintal pierdut prin școli linia de tramvai scrijelește măduva spinării & inșii luciferici se răzvrătesc în culori își duc corespondența în dischete expirate cu răspunsuri mecanice obosite interceptate de la zvântul duhla ușă moartea bate tare de zici că e beată spune-i să rămână, dar să se descalțe când intră căci am văzut cum a murdărit gresia de pe holul maternității de moloz cum îi curgeau balele când m-am născut, abia aștepta să fie văzută, să stea cu noi la masă, să scrumeze ce a rulat cu falangele nesigure și tremurânde (ca palmele mamei de fecior) de parcă și ea astăzi s-a născut. |
Te așezi să dormi deși nu vrei
te liniștești și lumea doarme din toată măduva ei
sunt anxios, e zi de joi, azi toate sufletele dorm
în același timp cu sau fără tine cruciform
se trezesc doar visele și taie – taie în carne vie
deasupra ta luminile se sting și dorm și eu cu tine
seringa și bisturiul cântece de leagăn îți alină
nici nu aștepți vecernia să vină
cărările se îngustează ca bețivii notorii
somnul te-apasă, tu descânți cuvinte derizórii
Te simt de aici, mă strângi de mână palma mi se frânge
atât de anxios inima îmi bate fierul încins din sânge
în jurul meu timpul campează atât de calcefiat
mai poți păși, încet, ziua încă nu s-a terminat
Te așezi să dormi
nu am reușit niciodată să-ți spun
că știu ce formă de durere îți apasă umerii
și îmi scapă numele ei sau nici măcar supărat pe tine nu pot să fiu
că-mi treci cu mâna ta prin părul însurit cu praf de stele
ori coapsele îți sunt slăbite așa cum le-a uitat gerul
e doar un mecanism de existență și tu știi că face parte din proces
simt cum te privești diminețile în oglindă cu un soi de compătimire
nu ai mai primit de ceva vreme nici un fragment din umărul
pe care să-ți lași capul atât de încrezător când bruma îmi îngreuna sprâncenele
în ritualul dimineților în cârje dansezi ca lăstarii verzi
în fiecare primăvară, dornică de cotidianul de după poartă
strângi din dinți și tragi tare de rana deschisă și diformă
aceste umbre nu sunt definitive pentru niciunul dintre noi
ți-aș spune asta în diminețile când fierbe caimacul
și se topește gândul ca o ceară, adorm și mai suspin
de la descântecul tău din telefon, poate să doară dacă apeși, dar
nu sunt descrise decât solitudinile noastre care își plâng una alteia de milă.
Claustrarea lor a început într-un dans poligam
un fel de întâmplare cu frisoane și doliu
acest fel de recluziune avea să poarte pecetea celor ascunse
o răsuflare atipică, stimulată de dor
un oftat apatic învelit în praful din camerele pulmonare
omul din tine a murit de mult timp
nici soarele nu apunea în Sankt Petersburg pe atunci
însă corpul se mișca, la fel ca mișcarea atomică, destul de haotic – zic.
nu teama e cea care îți dă de știre prin stări știute foarte bine
nu rânza avea să te trezească cu abdomin
gheața din picioarele tale
nu se topea nici în ciorapii bunicii – de lână
nu sentimentul că ai fost împinsă de circumstanțe este cel care te macină
te simți stingher, încape toată sila în vene – și erupi
nu îți e lehamite.
nu ai avut nicicând regrete, nu mai știi dacă timpul îți e prieten
așa că nu ai gânduri că ar fi prea târziu să îți pară rău,
spumele de gelozie îți necrozează aorta descendentă
suficient cât să nu realizezi că – e pe bune?
te ascunzi ca vena cavă posterioară
te ascunzi de lume, fața îți e pătată
un fel de reprezentare grafică în plan orizontal al morții
în palma stângă se adună restul zilelor tale
și se întrerupe odată cu linia destinului
subit – fără explicații verosimile
voi fi aici,
în cutia ta toracică
când vrei să-ntinerești
*te-am căutat irina
nu erau nici dimineți peste soroc
nu era nici măcar miazăzi
amurgul îți cânta sonete la un colț de oboroc
și nimeni nu îți mai putea citi
c-am scris doar cifre, cheițe și Quaver cu penița crasă
printre jaluzele în razele târzii
și ți-am lăsat dezordonat pe masă
un mărțișor fragil printre hârtii
o singură bătaie la îndemn de tambur
usucă florile uscate de hibiscus
în Nürnberg traiul își duc și azi copii unui trubadur
*e primăvară astăzi,
îngenunchează și păcatul regelui Tarquinius Priscus.
iată-te aici. o copilă pe dealuri schinoase & lutoase ca niște podgorii
seceta stearpă s-a extins în crăpături de pământ
astăzi sunt o fuziune de lacrimi și scâncete prin care
respiri. Respiri adânc, respiri toleranță.
Malîș a ațipit sub cerul liber ca într-un hău stelar de proporții.
toate gardurile minții lui se deschid,
se închid și tot mai des se prăpădește în hurta de mașini
parcate cu sila într-o ordine strictă ca raționalizarea comunistă.
dar tu, care ești dincolo de perete, asimilezi deontologii.
dezaprobi blocajele. Cleștele pentru antimolari au sugrumat totul
și prin vâjâitul de freze înfrumusețezi fațete.
pe dealurile schinoase & lutoase întotdeauna se aplică liniștea –
se suprapune pe straturi
grețoasă ca un tartru.
/cândva vecinii tău pavau cu piatră seacă drumuri de noroi
și mahalaua avea iz de balastiere frecate cu zgâlț, în jur
se mai construiesc azile, blocuri și biserici, toate la capăt de 120. Oamenii pășesc apăsat
ca într-un vals argentinian cu motive puțin mai balcanice, controlate, dar în grabă.
mașinile se mișcă mult mai lent, pe patru benzi cu gropițe în oraș/
o inserție de bemol, becar și lukoil
*
aici la periferii lumea se extinde
ca o frenezie la orele de vârf, dintr-o capitală stranie, pustie
noi doi, adăpostiți și tandri
pe dealuri schinoase & lutoase ca niște podgorii.
aș vrea să țip alăturea de tine
și glasul să mi se transforme-n fum
ca, lămurind secvențele vădite în crimă
să știi dacă mai suferim și-acum
și fără tihnă să te ascunzi de lume
să te revezi cu ochii mei de scrum.
E noapte. Lângă foc paharele se strică
plecat peste un A4 standard stau
și când aduci lumina mică
din lumânare mă lovește frica de baubau.
Deschide ușa! Intră! Vezi?
Sau stai, ca pe nepusă masă cu încrețiturie de ceară verzi
aduci cu tine clipa de nemurire și te temi
să nu răspund avar și palid când mă chemi.
Un sfert din toate gândurile tale nu își au rostul, eu sunt benign
de celelalte nu merită să mă ating
solicit zile libere ca să mă văd cu tine
și aștept să te deschizi știi bine
ca în visele de ieri și dacă-mi spui neostenit
fără prezumții mă faci mai fericit.
Am toate pânzele pictate cu zăbrele
să mă tot vezi cum vin dinspre apus
și-n toate visele îți pun doar brațe de lalele
le porți ca semne din zile ce s-au scurs.
Înaintez fără rușine de-a lungul străzii ca un bogoslov
citind cu glasul tare „Bal Mascat” de Lermontov
alineat pentru momente de eșec în care mă știi cert
mă regăsesc adânc în brațele tale. Și mă iert!
Fă-mi loc
între culcușul
ascuns sub pleoapele tale
Fă-mi loc
în golul
din sufletul tău
Fă-mi loc
între distanța
temerilor tale
Fă-mi loc
între timpul
petrecut amândoi
Fă-mi loc
între spațiul
dintre brațele tale.
ți-am trimis un răvaș despre comuna noastră cu fețe triste
care s-a dispersat ca un sovhoz în preconcepții socialiste
au mai rămas trei zile care nu se înțeleg știi bine
din toate doar două își jelesc dorurile clandestine
mie îmi stă în gând o îmbrățișare care mă apropie de tine
avem și acum aceeași grea privire
să ne confunde lumea ca pe cele 3 zile
și uite părul tău se lasă pe umeri către primăveri
ori cât de silă poate să îmi fie de drumuri lungi cu așteptări.
Stai ghemuită pe sofa ta din sufragerie
în mână ții cadavrul meu din lut
îți povestește vântul și cafeaua cine sunt
nu înceta, căci văd și acum îndemnul
ce îmi confirmă: -„Ai putut!”
În spațiul dintre tine și putere se înghesuie strigăte străbune
nu toate glumele încap și nici nu trebuie la știri
uneori e despre cât mai poate lumea
să se împartă în ai tăi și în străini.
Nu-mi este greu să-mi strig amarul când ești aici să mă auzi
să mă trezești să-mi spui că muști și-apoi să îți dai seama,
lupți
șicanele apasă gloata nenorocită de dușmani,
iar
gândul zboară falnic pe o potecă spre titani.
Stau treaz, mă uit în gol, cuminte-mi trag aproape cana
sorb două guri și dacă mă distrag îmi văd și rana,
te rog
Măcar, te rog, nu-mi mai spune mie că desenezi în sute de culori
pe foile sterpe crochiuri proaste de nenumărate ori.
această zi este contagioasă
de figurile mele abrogate
luna o consistentă aspirină
camera mea
are un spațiu salutar aici
unde poți constata
începutul de burtă
sunt cel mai fercheș
cântăreț din inima
garsonierei:
în mintea mea
femei dezolate&murdare
presară memorii în tunelurile
în care au luptat.
( sursa foto)
privesc spre zenit, îmi văd chipul în oglindă
poate vezi și tu cum luna tânjește după fericire
ca un obez care trage de ușă la McDonalds
repede, cât încă Soarele n-a asfințit.
sacrific tot ce stă pe polițe în suflet
cu scame și cu colb, cu scrâșnitul meu de dinți
și-acum că toate zilele se scurg și gândul moare
ca un ultim zâmbet de pe fețe de moșnegi.
când umerii tăi stăteau de strajă, în câmpul unde
mintea mea ducea lupte crâncene, am înțeles,
de acolo vine zornic sensul
viselor deloc amare.
ne-am cunoscut deloc din întâmplare. În plină stradă
ai lăsat în urma ta o fâșie de parfum,
mirosul spicelor de grâu
scăldate în Soare.
zaimeanul 