APARE DOAR CÂND SUNT ÎNTR-UN SPLEEN BACOVIAN
Și cerul limpede se lasă, în timp ce gura rău vorbește
despre necumpătații cei din urmă care fără voie lasă
după ei durerea valuri, mintea goală și voința scrum.
Se sparg pe maluri reci și vide bule consistente
în cupluri reci de Hidrogeni, tu vei veni ca o migrenă
să-mi dai din umeri când te întreb sau să te lași
de tot pe spate să vezi cum cerul limpede se lasă.
Asupra ta…
Îți adresez vești prin intermediul cuvintelor
prin acest simpatic transportor de silabe fără noimă
pe care le-am dresat zi de zi să stea cuminți
în rânduri de Word.
ieri le-am plimbat printre tejghele și coșuri de Auchan,
printre copiii de lângă creșă, care încă își rod unghiuțele.
a trecut prin balta albă și camionul cu înghețată,
mi-a udat hârțoagele
pe care aveam trecut numărul tău – pui de om cu maculatura în mână,
ochelari asudați și free hugs esplanada casei de cultură.
nu vei găsi în cataloage rătăcirile mele de ieri,
pe pajiștea minții mele să-mi găsesc fluturii insurgenți
de care am atâta nevoie.
ei mă pot ghida prin soarele cald de octombrie,
îi pun pe categorii, până la trandafirii agățători, crini albi și brândușe…
toți bulbii de flori stau țapeni, cum să îi aduc în discuții telefonice.
aici la mine e destul de gri, toamna se felicită între urșii între ei,
se pregătesc de zăpadă.
în așteptarea răspunsului tău nu pot uita ferestrele larg deschise,
vecinii coc gogoșari, prăjesc bureți, iar copii vin botoși de la școală
s-ar putea să am chef
să arunc cu raze în inima ta,
doar scrie!
Toxic.
Atât de toxic stă în gât, amar și sumbru gust de acasă, de pământ.
Pământ de dor din liniștea prea sfântă de la sat, un aluat de humă și apă de izvor.
Te minunezi că-mi scad plămânii și se usucă precum carnea marinată cu sare și cu fum de seară, de cătun.
Din inimi dulci ca mierea copacilor de salcâmi boierești se scurge iarna ca tâmpita din nămeți, stau rezemat de soba ta, ard ca paleții grijile de după Ignat, iar plita se încinge cu bucăți vinete de țesut epitelial pe ea.
În ochii tăi se scaldă marea, cu coapse tari clădite pe femur și caracterul de temut. Mă mușcă venele din interior spre afară și sângele e cheag și viscerele mă apasă cu putere pe rărunchi.
Mă doare eul din țâțâni, se clatină armura sudată ca pe vremuri —din promisiuni.
Mă rupe gândul, îmi retează cheful și sparg pahare de cristal, de ciudă să nu fiu prins de dor în ungherele uitate de folclor.
Asculți cu grijă puls de om, te liniștești ca oceanul în care se scaldă copiii lumii, gălăgioși ca viespile înainte de somn.
Toți trei cumetri stau la masă și-și așteaptă urările de dragoste să fie auzite. Ei nu știu faptul că: – pentru iubire și femei nu se mai bea — se luptă.
când nici coioții prin canioane nu mai urlă, să nu mai bem pentru amor – să-l facem
clădit pe un fundal sonor.
Tot timpul ai avut de ales – acum nu poți să faci, decât același lucru necontenit.
În manierele macabre prin care îți rânjește viața nu-ți trece vântul prin pereți, iar inima nu-ți stă să cadă.
Te-ai destrămat prin țări străine, zâmbești pieziș cu o biată aliură de suprem…
Ochii neplânși pătrundeau atât de sec indiferența ființei mele, încât te-aș lăsa cu durerile de cap, apoi în tot trupul aș turna ciment și apă, să ai de ales – să te înfrupți.
De fapt ești mort, te afli în iadul zilelor noastre și contemplezi durerile terestre care totuși nu dispar.
Ai tot ales și te-au distrus părerile de rău venite de la un uncheș, nici disperarea nu te înconjoară, doar te pășește fără să-ți lase reminiscența de care aveai nevoie când te-ai renăscut.
Ei bine? Faci pe Demonul din sorginte – eu stau culcat și te aștept să văd cum miști tacticos bazinul infamant.
Vrei să te apropii – mă întrebi de Dumnezeul meu și cu toată șablonarda ta îmi spui că stai prin crâșme cu Iehova, și…?
Nu pot alege marmura pe care calci, atât de apăsat pe tocuri, am spus într-un sfrârșit, privești hipnotizat înspre conștiințele ce se vor mai zbate în acvarii.
Le ții pe toate drept trofeu, acele suflete evanescente.
Acel contingent a ales, îți sunt supuși, îți cântă slab la harpe și nici măcar unul nu ar sfeterisi din graiul tău – cuvântul infinit.
Să îți mai iei niște suflete bete cu tine care cred că odată ce ajung aici, mai pot scăpa de caracterul tău abject.
Să îți clătești picioarele când intri prin tindă, să nu-mi miroase casa a hoit.
Pedant să-ți lași pardesiul la intrare – să-mi ceri papuci de casă și ceai de ghimbir.
Pe după perdele să te uiți dacă nu ai fost urmărit, e singura monomanie ce nu te lasă să adormi, mă vrei aici, cu glasul trist și sincopat, în baza unor ipoteze să mă minți, că Dumnezeul meu e răposat.
Inert îmi stai în camera – umbrită de repulsii greu de volatilizat. De mic m-ai vrut un ins cu caracter pecuniar (sau cum îi spui tu : „materialist”).
Te miră autocrația și calmul meu și nu mai vrei să mă cerți…
– Nu renunț! Aproape că îmi aud gândurile, involuntar. Cu ochii minții te-ai întors din ceața, în care peste ani te-am lăsat, te-ai rătăcit prin sala de forță și ai revenit zdrahon. Îi faci pe alții să sufere sau ai regreta dacă nu ai face TU așa ceva, dar te izbești de mine ca de ziduri, mai mari decât Berlinul, mai groase ca obrazul tău.
Planul tău suferă de un anacronism, iar celelalte opinii perimate te lasă deșert din interior, nu mai e atât de eclatant nici când îl pui pe foi.
Trist! aproape deprimant…
am venit
te-am văzut, ești fata care radiază
în inima ta își duce traiul fiecare emoție
epicuriană de-a mea
un început de aprilie se fofilează
în toate așteptările mele
ca un impudent cu atitudini nefondate
am apreciat inexact pașii și am ridicat întrebări
de unde a apărut și ideea că viața e absentă
și mai abandonată ca niciodată, dincolo de civilizație
copacii dorm, iar salcia ca o principessă mângăie apa
ca o minune răsărită din dragostea de mamă
în tot metodismul secolelor apuse îți porționezi nervii
tâmplele tale îmi aduc laude
buzele uscate te ating
claviculele dulci compun un grilaj destonic
când am crezut prima dată că aș avea în spatele meu o viziune
m-am lăsat asupra juliturilor tale să suflu
așa cum îți sufla mama când genunchii certați cu asfaltul
veneau șchiopătând acasă și bicicleta zăcea la poartă
fără să poarte un gram de vină.
*Zâmbetul tău asuprește efectul insolent al ploii
*plângi de câte ori poți stoarce sufletul ca pe un prosop
*în poeziile mele citește pe diagonală și
*pozele cu mandibule îți ocupă tot timpul, iar
*Poiana ți-a răstălmăcit papilele gustative
Dispar nocturnele de pe strada ta – privindu-mă în ochi
îmi furi grijile ce figurează în tot RAM-ul meu
egoul Soarelui țipă cu tot UV-ul său de la mii de ani lumină
sonorul zilei de azi glisează ca un generic din toate scenariile zilelor de rusalii
care te-au găsit în pijama pe un pat cu butoane
am venit!
Prima dată nu ai cum să îți scape candoarea ochilor ei, de un cameleon desăvârșit;
are sufletul pus pe tavă dacă îți zâmește cu ochii.
Poți descrie privirea ei cuantificând toate adjectivele limbii române, iar la sfârșit poți constata că nu dispui de sufiecient lexic și apelezi la un accent franțuzesc dobândit prin clasa a doua în satul de baștină sau îți amintești tonalitatea unui TV5 Monde ce rula pe fundal când ajungeai acasă de la serviciu.
Cu toate acestea, nu ai destulă răbdare să îți explici fermitatea umerilor ei blânzi pe care a purtat în toți acești ani poveri scuturate de rutina cotidiană.
Te pierzi și te resimți, amețit de această luptă, nu încetezi să te balansezi, atât cât mai poți, până apare ea, neprevăzut, fulgerător, aidoma unui Techincal Knockout (tko).
După fiecare ciclu solar se trezesc noi ere care pot să renască dragostea în cele mai sublime forme, iar dacă tot am inițiat aces subiect mi-ar plăcea să dezvolt imaginația pe seama formelor nestăpânite ale buzelor ei; cu un grad ridicat de emotivitate pot destăinui doar tărâmurile euforice a mentalității latine pe care mă poartă cel mai nevinovat sărut pe care mi-l oferă.
În fiecare zi culeg rodul zâmbetului ei, îl văd pe mine.
Am o zi mai bună!
Pisici si catei morti pe strada, reclama la mese si scaune cu harison ford , reclama coafor cu poza lui brad pitt, farmacii ElodyFarm, McDonalds cu reclame de 2 promotii expirate, taxi hoti, maxi taxi huligans, unde era scris:Basarabia e România acuma scrie cu spray de grafity pe deasupra aici e Moldova prima firma care se ocupa de drumuri Rutador, cam asta am văzut în ultima mea vizită „acasă”
Uite că acuma trebuie să mă laud cu mai puţin timp liber.
Slavă marelui worpress care m-a lăsat să îi descopăr posibilităţile şi recunosc, mă simt mândru precum un Columb… (rău că a murit în sărăcie).
Acuma, după ce am găsit butonul cu Blogroll am început să îi citesc pe cei care i-am menţionat, aşa pentru inspiraţie şi am rămas mai mult invidios pe unii care au cumpărat domenii şi au reuşit să treacă pe (.ro).
Mă trezesc târziu şi simt că îmi place să citesc o carte de la National Geografic Traveler despre Egipt.
Verific din când în când porţia de #buci de la Ellunes, merg la orele de mate (ca să nu îl îngrijorăm pe prof că picăm Bacul anul acesta) şi aşteptăm să înceapă şcoala pentru a mă abţine de la reţelele de socializare.
Recent mi-am bătut joc de INNA pe twitter, şi s-a supărat drăgălaşa, nu credeam că mă va băga în seama vreodată, dar vorba cântecului „life is life” şi Pământul e rotund …
Clipe controversate, ordonate-n color, abdicări monumentale gândite logic după acțiuni de coagulare. Presa a pornit ancheta, circulația s-a intensificat datorită adrenalinei.
Faze inițiale în care ești nevoit să alegi : „Adevarat sau Fals”. Vorbe sincere, dar care dor. Lumea pornește prin minciună adăugându-i elasticitatea elocventă și indecentă după o autocritică și autoanaliză perversă. Se manifestă toți într-un început ilustru ce domină volumul apei sărate scurse din ochiul obosit de lentile convergente. Suflet acut, fete moarte în decor de pădure împușcate de un Cupidon păgân, dinamica udă a unor ustensile la mâna a doua, reprogramare și refolosire de vicii. El se încadra în categoria: oameni fără spini, subramura străini.
Posibil să fi avut o decepție în ceea ce insinua că era dragoste. Îi plăcea sucul cu gust de mere..și pere doar dacă nu avea în adaos, îndulcitori.
Se afla în întunecimea orei 20.00 ce cuprindea pădurea. Practic nu era în stare să distingă decât petele de umbră întinse de la copac la copac. Avea acea stare de ‘respiro’ după o primă zi de serviciu extenuantă.
Impresia că era urmarit, îl copleți dupa un rând de urlete pițigăiate ce plesni în timpul său demodat de o muzică solemnă ce alteori îl relaxa.
Nu mergea până nu simțea o fâșie rece pe gât ca și cum îi respira cineva la ceafă. De câteva minute îl deranjau iritațiile de care uitase dimineața după cursul de igienă pe care îl urma, aparatul de ras nu își făcea treaba cum era obișnuit să îl folosească.
Marți, 13, seara, 20.07, nu uita aceste cifre, un an prosper a lui 2007, obișnuia să intre în casă pornindu-și calculatorul care era mereu pe sleep, să vorbească cu o persoană.
Ariadna, pseudonim de altfel care era în stare sa îl asculte mereu, fiind online. Nu și în seara aceasta când nu avea chef și nici stare să își revadă camera mult prea luminoasă pentru angoasa de început de săptămână. Clar !
Trebuie să bea ceva, dar nu avea decât sticla de suc ce o scăpase de câteva ori din mână de când a intrat în desișul cu miros umed de cenușă și mort din crematoriu.
„thinking of you give’s me energy
baby don’t stop loving me”
Arunc scrum în ghetuţe şi calc precum un guru pe simboluri vii.
Ambuteiaj din fire de cupru, uzate şi smulse din buze.
Tristeţea mea e destul de fericită.
Din cele mai vechi ere,
lumea se perpetuează.
Din cele mai adânci speranţe trimise de duhul ironic.
„Sunt atâtea fete în jur”, însă
doar tu trimiţi priviri din viitor într-un mod fatal.
Pe orbitalul acestei iubiri
văd doar un atom fără scop.
Sunt malefic ca un terorist de minimă importanţă.
Putea fi el, cel dinaintea mea, *eb*,
un geniu pe raze moarte, vechi de milioane de ani lumină.
„Tre să treci prin iad ca să cunoşti paradisul”.
Motive frecvente ca să-i părăseşti, dar
văd că îţi este greu să spui.
Simți un gol, o deşărtăciune, nu poți prelua contactul cu lumea lui,
inferior lor, se abate de la drum, prea complicat, avea depresii la care participa activ cu idei pesimiste.
Îmi plăceau viziunile tale, de fapt, mă adaptam viselor tale fatale.
STOP.ETAPĂ.
Spiritul „EI” s-a înglobat în mine fără frică,
şi mi-a transformat acea consistenţă invariabilă a cărnii
într-un autobuz în care permit oricui să intre, dar
las doar pe cei care merită să îşi continue drumul
alături de şoferul din mine!
I-am sărutat sicriul de 303 ori pentru că atâtea zile aveam împreună. Aveam buzele uscate, iar crăpăturile-mi erau pline de pământ palid ameţit de vânt. Lacrimile îmi spălau obrajii albi de praf. Vroiam să mă arunc în groapă dupa ea, dar mă gândeam că nu are decât câteva oase şi un corp obosit acolo, a sărit şi ea, a admirat 13 balcoane sub ea in gol, iar vântul oprea mereu gravitaţia ,etaj după etaj.Imbătrânisem ştiind că e reîncarnată de 18 ani într-un pescăruş cumplit, murdar de deşeurile marine. M-am sinucis ca să o revăd. Eram peşte, si, m-a mâncat , să mă poarte în veci cu ea.
„M: Trist privesc in zare.
F: doar o stare temporala, adesea fug spre leagane spre a avea o alta perspectiva asupra lucrurilor din jur.
S: propriu-ti mormant din care provoci o disolutie organicului.
F: poate iti gasesti si tu un refugiu.
M: dupa esarfa ta neagra.
F: invaluit de un intuneric dens, protejat de puternicele lumini de neon ce-ti paralizeaza simturile.
M: simturile traiesc in conturul buzelor tale, inchise si descatusate-n sarut formidabil.
F: atunci esti viu, insa plictisit de aceiasi rutina.
M: rutina dispare, raman doar atingeri si gustul de buze catifeline, acel par cu fire arse pe fata mea.
F: capul tau la pieptul meu…meteahna inima bate necontenit…esti in siguranta.
M: respiratia ta imi este muzica topita pe portativ neinsemnat.
F: neobisnuite franturi de real…
M:pelicula veche a unui film neologic, doi actori pe o banca galbena..
F: banca perimata de timp, actori vetusti si ei in fata civilizatiei industriale.
M: un patruped incearca sa le alunge frica
F: plin de compasiune si energie..
M:mirosul pielii tale, calmeaza, inhiba, iar glasul antrenant al plamanilor tai calzi ma cheama-n adancuri.
F: am inchis ochii, retine mutilate sub albastre pete se pierd in valul de caldura…into your light.
M: sarut ochii timizi, feriti de lumina, ma trece un fior in pieptul meu rece, iar dintr-o data mi-e cald.
F: o resurectie neasteptata…aceasta clipa suspendata parca se deruleaza neintrerupt…
M: plang ochii, buze amar de dulci surprinse toate de o ploaie de soare.
F: sa piara gustul amar al vietii..
M:ascund ochii tai amortiti intr-o cripta..
F:lacrimi preschimbate in suras fermecat..
M:sa nu mai planga pe tenul tau fermecat de durere…El cu o mana coboara atent pe trunchiul tau.
F: Ea isi lipeste capul de pieptul lui…imbratisand puternic.
M: incearca sa ii umple golul din suflet
F:binecuvantare, caci timpul si-a pierdut clipele in favoarea noastra.
M:decorul dispare lasand urma imaculata a unei lumi destul de pagane…El musca din ea bucati ranite, din dragoste scuipa si lasa amintiri pe corpul ei dulce, acum suntem puri, ne iubim nebuneste.
F:imbatati de acelasi dor.
M:agitati ! El musca. Ea rupe bucati nestemate.
F:Nimic monoton sau fara de scapare, coplesiti de sentiment, ametiti de profunditate.
M: saruturi imprevizibile ce ne fura imaginatia.
F: de la materie la spirit….o retrezire la viata parca in alta lume.
M: prea profan pentru El sa inteleaga amurgul, dar se trezeste-n obscuritate cu o faptura…
S: Faptura-i o fata eliberandu-l de mizeria morala.
V: Cine ar fi stiut ca-l va coplesi pana la extaz, cate diferente la aceste specii fara viitor.
S: O liniste si-o pace adanca stapaneau acum mintea fapturii.
V: Dar tanarul ?bulversat de atatea mistere, va incerca sa alunge noiul de ganduri.
S: Nu te indoi de o putere insuflata de Sus, o dulceata sufleteasca.
V: Intre maretie si cadere e un singur pas, cat traiesc vor fi supusi la orice gen de incercare.
S: Cine suntem noi sa contestam fericirea ?
V: Realitate-i cruda, sufocata cu rautati.
S: Stop. Tel. Sfarsit.”
De ce de fiecare dată când mă întâlnesc cu Bacovia
văd doar îngeri albi,
sub bolţile umbreluţelor căzute din ceruri stacojii?
Negru de etiopia
plecat si umilit de mult prea sărace ploi.
„albastre flori de mai” strivesc adânc privirea-mi,
iar „patul răsucit în noduri” cântă vers din univers.
Prea greţos şi sec la maxim vând doar perne(vacuţe) tari şi reci,
văd privirea-ţi ce mă-ndeamnă să te cuceresc şi-ncep la munca cea de jos.
Vederi din parisul visurilor tale iti voi trimite, voi stinge stelele cu extinctorul. Vreau sa-mi reanalizezi sufletul si sa scuipi in gol spre templul sufletului meu, sa scuipi cu fericire. Eu iti voi strange parul ars de soare in snopi de grau in ochii mei, iar ochii tai ii voi arunca in mare sa-si recapete si ea culoare, mangaieri fine iti voi trimite prin porumbei mesageri.
Fără griji,doar agonii şi prostii.Încerc,mă descătuşez doar verbal şi mângâi trupul unei frânghii ce nu a auzit incă de săpun.Presar vise,idei pe fiecare firicel de aţişoară amestecată cu cânepă uscată de razele soarelui vagabont.Cărări croiesc peste norii în care plutesc,diletanţi în arta furtului şi ei, încercau să mă lase fără idei.Cadavrul meu serveşte drept umplutură cu gust de cremă,garnitura perfectă pentru 3 hiene răposate.Mutilate şi controversate îmi sunt filozofiile rebele.Şoptesc urechii tale impresii din trecut,mort.Mort după tine,îmi simt ţesuturile dezhidratate,creierul tău gândeşte şi pentru mine.Fobia pierderii tale mă chinuie…pierdut.Pierdut în privirile tale inocente mă regăsesc străin de gândurile tale.Mituri,mituri şi balade învăţ să retrăiesc cu tine.Mă ierţi,mă uiţi,mă deteşti,dar nu vreau să te afectez.Pot,pot să te rănesc,dar nu vreau să fii cromozomul meu lipsă.Vibrez,vibrez vânt de vară în ţevi progresiv de atrofiate dar nu uit că eşti vocea viorii răpuse de vânt.
Stau izolat de omenire şi îmi aştept veacul de aur,fără a contesta imaginea tridimensională a unei lumi politice apuse,colorată în preferinţele unor partide.
Mii de idei infiltrate-n pereţii de smoală,cântă drept voci chinuite în lagăre ameţite de preferinţele exotice ale unor dictatori.
Sfidez gravitaţia şi mă desprind de podea dar nu pot decola mai sus de tavan.
Nu cred în altcineva decât în divinitatea care m-a călăuzit în toate clipele grele dar totuşi accept ideea de budism din momentul în care am văzut cum mă desprind de la sol.
Transpiraţia unei muşte rătăcite prin cameră îmi distrage atenţia şi mă dezorientează nelăsându-mă să mă concentrez asupra plăcerii tale.
Neînsemnată pentru vocile ce le aud eşti de asemenea.DA,e adevărat, sunt nişte voci care mă călăuzesc în vidul din subconşient.Orele petrecute departe de tine dau un randament maxim în memoria mea post-mortem.
Mă dizolv în aerul închis din camera în care a avut loc,ultima dată,cel mai cumplit conflict.Sunt solubil unor amorţiri ale retinei tale suprasolicitate şi mă pierd în strigătele ce ţi-au umplut timpanul de atâtea ori.
Colonizat sunt de vocile care mă conciliază,care îmi vorbesc,care mă înţeleg şi care îmi spun despre o imposibilă revenire a ta.
Escaladez din nou starea de neroză uitată anterior şi îmi asum greutatea unei pene incolor.
Sacre şi profane sunt gândurile mele atunci când vocile îmi invadează în încăperea neuronilor inexistenţi în alcoolul neconsumat de atâta timp,şi iar mă influenţează.
Inimi frânte întâlnesc zi de zi şi îmi reproşez faptul că nici măcar indiferent nu pot fi după plecarea ta.
STAU RELAXAT ÎN ACEA CASĂ A CONFLICTULUI COMPROMIS ŞI LAS VOCILE SĂ ÎŞI FACĂ TREABA…
I hear voices in my head
They council me
They understand
They talk to me
Creez tot ce-mi trece prin gând
aplic o lumină ca o hașură a unui învățăcel la Colegiul de Arte
în mintea umbrită de spaima viselor neînsemnate.
mă destind cu „muzica lui Bacovia” cu „muzica lui dizarmonică ţipată la trompetă într-un mod histeric”.
E haos în jur, dar nu-mi pasă, pentru că am clădit din nimicuri o lume doar a mea,o lume pe care o modific cum vreau eu, cum îmi încape la buzunarul de la piept.
aş vrea să îți descriu lumea mea, dar mai trăiesc (încă) cu frică
așa cum nimeni nu mă va înţelege.
E lumea în care am pus bazele încă din mileniul trecut
eram copil şi îmi căutam locul de refugiu.
și am găsit acum acest loc fără deranj, deși a trecut o lună de când visam la un plus-que-parfait.
Mai întâi am visat un haos produs de Big-Bang-ul răvășit
fără să realizez că în dimineaţa următoare mintea îmi va naște un orizont incolor cuprins de o lumină galbenă ca un ten de chinezoi.
-ce să vezi acolo?
-nici păsări, nici copii aşa cum ar visa alţii, nici flori, poate e doar o lume stearpă, o lume incompletă.
avea să vină o nouă dimineaţă în care pot să spun că am simţit prezenţa unui singur fluture rătăcit în lumea mea, simplu accident zic eu. (ceea ce ar deduce orice copil naiv)
totul a venit într-o clipă când mii de culori s-au strecurat pe pata luminoasă de la orizont spulberând orice speranță a umbrelor ce mă bântuiau anterior.
doar somnul m-a făcut să mă împrietenesc cu FLU,
prin picotul adânc ce nici frumoasa adormită nu îl putea atinge m-a făcut să mă apropii de lumea pe care am creat-o.
Zbuciumul aripilor frumos încordate aşteptau să îi spun ceva acestui fluture.Înainte să mă trezesc mi-a zâmbit…şi zâmbetul mi-a rămas imprimat în memorie.
Inițial ar fi trebuit să se numească Versul durerii dar în prag de disperare l-am redenumit
Vei rătăci,umbra durerii tale,
Vei plânge sânge,dureri colosale
Vei muri să te reîncarnezi omidă
Vei fi durerea durerii tale din clepsidră.
…………………………………………………………………………….
Abandonat de lumină,de becul orbitor,de lanterne zăpăcite și în sfârșit de soarele trist.
Părăsit în strada vagabond uitat într-o colibă orfan,simțind doar mireasma de rouă de pe vița de vie.
Claustrofob uitat într-o cutie…M-ai părăsit sub fereastra tăcerii,fără să simți plăcerea durerii.
Îți era greu să mă ascunzi în sânul tău sănătos,îți era frică și din povești m-ai scos.
M-ai expulzat din labirintul iubirii fără să simți impactul ciocnirii… când tu!!!m-ai abandonat si toți au uitat de mine.
Mistere sparte în orizontul spre care aspiri te aşteaptă să muţi munţii ofiliţi de păstorii viselor montane.Migrez spre Steaua Nordului cumplit spre idealuri îngheţate.Magii Estului mi-au adjudecat cea din urmă fecioară pentru a o sacrifica luminii însă acolo mai sunt 5 luni de beznă totală şi voi profita de asta pentru a coborî colţuri de stele până pe buzele mele…Renasc fără a muri în braţele ei cu o sobrietate clasică dar originală numai mie.Mă scald în lacul ADNului ei şi mă naşte din priviri şi din buclele creţe al unui amurg beletristic. 
da click pe link : forever young
O dimineaţă marcată de astenia celei de-a XVIII-a primăveri mă găseşte concentrat pe fundul unei căni de rocă dură.
Acea buburuză …
a depăşit orizontul emoţional
şi mă tratează diferit de această dată.Am rămas corigent
la bunul simţ şi m-am retras
către stâncile vii.
Banalul infinit Cosmic
îmi impune o teorie în care forţa eoliană nu mai are nici un sens.
Simt că m-am reîncarnat dintr-o buburuză mov purtată de vânt
de pe tărâmurile budiste
acoperite de chinul războiului meschin.
Zidul chinezesc
se întinde şi el
să măsoare traiectoria mea
sau poate…
să fie vazut de fiinţele chele
de pe lună.
Iar eu
mă trezesc
la poalele turnului Eiffel
pe ceafa unui mim ofensat
poate de politica prea democratică şi impertinentă
bucăţi de moloz am ştiut să înving
întru chemarea nopţii.
Îmi imaginez doar,
cum plâng corzile unui violoncel în opera din Sydney
căci doar asta pot.
Aş muri
ca un future
într-o zi dacă aş decide să merg întracolo.
La viaţa mea am văzut copii cu zâmbetul pe buze uscate
aplicându-le torturi teroriste
confraţilor mei mai mari.
Am îndurat frigul Everestului
şi seceta din inima purificată a Saharei.
Am băut apa
din Dunărea liniştită
şi am inhalat praf cosmic
de la Cernobâl.
Am trăit 3 luni 4 săptămâni şi 2 zile
în urechea unui compozitor ce dansa…
… pensula unsuroasă pe platoul minat al secolului trecut.
Apoi m-am lăsat
dusă de alt vânt
mediteranian.
Eram singura buburuză
cu paşaportul expirat
şi cu mii de ştampile murdare de culoare.
Mi-am luat viză –
să trec Atlanticul
dar
mi-am amintit povestea Titanicului-
şi am renunţat,
în favoarea surorii mele gemene în schimbul a 3 flori de muşeţel şi a constelaţiei Ursa Mică.
Am avut ocazia să îl văd pe Messi jucând fotbal
pe gazonul în care au sfârşit tragic 2 cărăbuşi
Îndrăgostiţi,
viaţa rămâne atât de crudă-ncât
nu mă lasă şi pe mine
să mor
şi mă reîncarnează pentru a câta oară
în buburuza mov
fidelă Terrei plină de maci.
Mormite-nfrunzite
cu flori de brad
uscat.
Citisem antetele poemului morţii subite…Mi-e frică
mi-e frică să mai trec în emisfera sudică
dar vreau-
să mă împrietenesc cu pinguinii
rătăciţi în Cape Town
căci doar ei mă pot înţelege cum e
să poluezi privirea ciclopului siberian ce povesteşte
cu lacrimi ostile
povestea rechinilor înecaţi în smoală din vina fabricii de impertinenţi.
Amazoniene rebele
mă aşteaptă să le cânt ceva
de Celine Dion
ca să se simtă miresma mireselor crude în pistilul florii de lotus.
Nu trăiesc în rutina new-yorkeză
în care
se pierd zilnic…sute de ciori lesbiene
sau văduve.
Sunt buburuză
încătuşată în miros de liliac ofilit,
sau doar un personaj
împletit pe liniile de caiet A4;
sau doar gropiţele tale rătăcite pe obrajii ruşinaţi.
Domin supremaţia ţânţarilor
care nu te lasă s-adormi lângă foc…Doar cerul
imită nuanţa ochilor tăi.
Mi-am lipit aripioarele de buzele tale
date cu luciu murdar de păcat.
Albesc
printre anii ninşi
de mătreaţa Luceafărului eminescian.
Mă înveţi să respir
oxigenul tău fără să îl împarţi cu mine.
Simt nevoia să scriu
orice aş face
memoriile unei buburuze mov purtată de vânt de pe tărâmurile budiste…
În al doilea ev pandemic doar misterul iubirii mai e secret.
cobor ca Prometeu deasupra lui,
Seniorul Întunericului
căzut în hăul Muntelui de Foc.
să îți duci traiul în sinea mea cât mai poţi, căci
e periculos să ieşi pe uşă,
e rece şi nici nu ştii ce te aşteaptă în întuneric.
prizonier în fortăreaţa mea,nu pot
prinde formă, însă duhul nu şi-a pierdut în pururi acele puteri,
sari în prăpastiile din lumea ta
aşteptând momentele calme înainte de furtună.
îmi pun urechea pe iarba
încolţită în toată fiinţa ta şi
o aud cum creşte pe muzica lui Beethoven.
Uverturi ca ale lui
mă ţin în viaţă atât de puternic, dar
după uverturi,să fiu sincer
tinde să devină plictisitor,
eşti doar o ultimă fană a lui Mozart…
Ascultă Brahms
şi el e bun,
doar că-mi fumează gândurile.
Ai fost prea bună cu mine
şi
m-ai lăsat să stau parazit.
E timpul pentru pregătiri,
pentru plecare.
Nu vreau
să ajung bătrân obosit
în colţul unui restaurant
cu pereţii cubici
plini de tablourile unui Da Vinci
reînviat şi inspirat de tine,
pe care aş vrea să îl simţi cu fiecare mişcare lipsită de culoare.
Acuma sunt doar fluturaşul din stomacul tău
stimulat de atingeri fine,
produc cantităţi colosale de lacrimi pe care le pierzi zilnic în jocuri erotice pe care
le şiruiesc pe obrajii tăi uneori…
Te rănesc în puţine feluri,
simulând starea ta orgasmică.
Te rănesc asa cum pot doar eu,
prefer metode masochiste
(la care devii ostilă)
pentru a-ţi arăta cât de sadică e lumea din jurul tău.
Vezi – viaţa e doar un cornet sărat cu miros de căpşună.
Mă priveşti cu langoare şi
nu îţi vine să crezi că te simt
în tot corpul meu onctuos.
Progresez în artă
şi pictez cu pensule rupte
şi uscate
aşa cum doar eu te pot vedea: virgină,blajină,legată de scaun,torturată cu idei;conectată la visul viselor mele prin teoria relativităţii restrânse…
Mai aproape ca niciodată de viaţa ce seamănă mai mult a cornet sărat cu miros de căpşună.
Te-ai transformat în femeie matură la cei 18 ani neîmpliniţi.Scăldată în miere şi puf,altul decât roz.Moleşită de frig şi ninsori,omorâtă de voci şi scrisori.Blazată şi tenebră muză pierdută pe colţul unui cerc(interesant de când cercul are colţuri)-Actriţa dramei mele totale.Calmă!
Lasă simţurile să revină prin nervii înecaţi în paharele sparte pe mese înflorite cu ceara rece a unor lumânări tăiate de sabia samuraiului în absenţa spiritului filosofic oriental. „Scriu aceste versuri din pasiune,nu din raţiune.”
Mă poţi crede mentorul suferinţelor tale dar nu pot să te ajut pe deplin căci sufăr de impotenţa gândirii şi a cuvintelor pentru următoarele clipe.
Cartilajele-mi scârţâie cu gust de inox.Cantităţi imense de plăceri rănite pot coagula atunci când mă priveşti.Animaţi şi inhibaţi dispar norii pragmatici.Şolduri de femelă privesc şi mă mir-departe de pornografie şi mai aproape de artă presez pe buzele tale mii de cartuşe de stele prăbuşite pe autostrăzi.Nimic serios;supravieţuim fără a cădea pradă tentaţiilor trufaşe,nervoase ce zâmbesc.
Citesc sacadat,căci mi-e teamă şi nu îţi pot spune ce vise(fantezii,obsesie) subvenţii,intervenţii neutre.I-am dat liber pasiunii pentru tine,mi-am consumat o viaţă cu ceva în plus(powered by vodafone),cu atracţia pentru tine.Diferite senzaţii fantomatice animate voluntar de tine pentru a penetra mai apoi creierul lipsit de privilegiul acelei senzaţii meditative.Mimez întru senzaţia timpanului expus la 2 DeciBeli văluroşi pe care îi emană meditaţia planetelor situate pe neuronii mei bronzaţi…
TO BE CONTINUED…CÂNDVA PESTE MULŢI ANI.
Visele măcinate în lumina orbitoare plâng precum lacrimile unui puzzle pentru daltonici.Sufăr de sindromul iubirii imposibile şi asta mă omoară.Am amestecat sute de esenţe,am spart mii de sticluţe cu aroma amorului nostru dar tu,ai rămas aceeaşi faptură rece,cu zâmbetul calm dar ruşinos.
SPINI…
Valor rănite de poet
Îmi completează un portret
În ochii morţi şi trişti găsesc
Idei plăpânde ce le depăşesc.
Suflu puful spinilor mei
Căci iubesc din ai tăi ochi văpăi
Buze frumoase de madonă bătrână
Îmi ciuruiesc imaginea păgână.
Rununţ cu gândul oarecum trist.
Şi mă transform în avar colonist.
Sunt al vieţii nou bufon artist
Cu emoţii uscate,cugetări de pesimist.
Spini pufoşi de trandafir, REFLECTAŢI
În tehnologia fără fir.
Sunt colibri,zbor prin flori
Când te culeg, explorez noi fiori…
Memoriile unui caracter autotrof.
180 de grade Celsiu domină biosfera,în care
Vise finite pot avea-dar atunci o să înceapă durerea.
Zăpada neagră nu îmi mai satisface plăcerile lumeşti,Trăiesc în vidul meu şi nu mai ştiu de existenţa altei lumi,nu mai există o altă lume care să trăiască conform pulsului meu zăpăcit.
Ştiu şi eu să plâng dar lacrimile mele nu îşi pot afla gravitaţia în vid, trăiesc departe de ficţiune şi încerc să te uit dar nu pot.
M-am schimbat atât de mult şi nu percep timpul[imperfect defapt şi mai mult inexistent decât trecător] fără tine.Am decis dunt văduvul unei iubiri expirate.
Coloana oficială a unor nervi uitaţi pe foaie,trece fără a mai ţine cont de neuronii lipsiţi de forţă.Simbioza unui organism ce suferă căderi de calciu.Gerul pătimaş îmi ingheaţă orice dorinţă şi îmi văd fiecare firicel de voinţă împietrit în umbra unui breton ce acoperă capul plin de prostii rudimentare…..
…TO BE CONTINUED…
Cultiv imaginaţia unei minţi bolnave de dragoste care se manifestă în afectivitate acută.
Eu sunt ciocolata în care aş vrea să te îmbrac.Ciocolata prelinsă pe corpul tău firav îmbogăţit cu forme specifice feminine.Acea scântee neagră care domină cosmosul sufletului meu îmi aminteşte de Luceafărul blând eminescian…însă nu îl pot accepta.Şacalii te înconjoară de un veac pentru a gusta sau chiar fura ciocolata cu polaritate diferită,răsfrântă în călduri afrodisiace 😀 :*…Mă topeşti pe trupul tău estropiat şi mă laşi să curg placid pe muşchii tăi extatici…Te-ai transformat într-un vis erotic adolescentin:)
-După lupta anterioară cu extratereştrii îmi revin în corpul rănit:
Apoi materia mă fură şi mă duce în infinit pentru a mă substitui cu α(alfa) şi β (beta),dar tot nu îmi poate scoate din gând chipul angelic al unui demon al iubirii…
-Am devenit între timp o brută cu ochii roşii de atâta ură şi răutate,sunt ochii tulburi care numai tu îi poţi îmblânzi cu o singură atingere umedă din poiana zilei de mai…
-Am rămas acelaşi copil,cu gândul la joacă,fără a avea grijă de altceva,fără a ţine cont de rutină,însă am învăţat un singur lucru:am învăţat să te iubesc cu adevărat…
-Ascult în fiecare dimineaţă scoica care îmi aminteşte de valurile mării în care eram rege şi regină,în largul căreia eram zei,eram îngeri fără de aripi,puteam controla amurgul şi răsăritul până când tu ai dispărut dusă de val…
-De când ai plecat am uitat să respir,cedând uşor,am uitat să înot şi am renunţat la supraputeri.Mă scufundam rapid şi lin fără a lăsa urma stelei ce se oglindea în mare,în tot ce am lăsat în urma noastră…
-Sirop simpatic în ploaia lui octombrie mă sărută pe buzele uscate şi îmi aminteşte de tine. Îmi aminteşte de „EA”,de cea pe care nu o cunosc dar sper din tot sufletul,îmi taie respiraţia doar faptul că te simt alături respirându-mi la gâtul meu obosit.Te idolatrizez prietenilor mei atunci când ei mă văd un nebun,nu te cunosc dar simt că eşti cea de care am nevoie.Eşti cea căreia îi dedic orice metaforă încă neconcepută.Eşti cea care mă cunoaşte după versul mut.
-Scriu cu negru doar pentru că sufletul meu este astăzi în doliu…Avem aceeaşi doză de vină şi totuşi încerc sp interpretez iubirea după notele vesele în tonalităţi majore ale unui portativ ostenit.
Un gând ce se manifestă în infinit…”CAUTĂ-L”!!!…
Sunt plecat să te caut,eşti dusă la cules stele şi nu ai nici un motiv să fugi de mine în alte galaxii.Un mileniu a trecut de când caut proiecţia unei iubiri ascunse în stele.
-Mă frământă simplul fapt că nu eşti aici,aproape de mine ci te port doar în suflet ca pe o icoană pictată în stil bizantin.
Chipul tău mi-a rămas imprimat ca o tapiţerie,ca un mozaic colorat în miliarde de nuanţe,spălat din belşug de puţinele raze de luna roşie sau soare bătrân.
-Renunţ la privirile tale pentru că nu vreau să mai fiu o povară pentru tine.Surplusul de nevroză se zbate în mine şi e pe cale de a exploda.Tu eşti singura fiinţă capabilă să îmi stăpânească emoţiile aflate în mişcare Browniană.
-Vreau să colorez lumea însă nu am decât alb şi negru.Nu îmi oferă nimeni o pensulă,sunt aşa de zgârciţi.
-Aş vrea doar un fluture în roşu şi verde,să îl pot vedea din nou,dar uit mereu că sufăr de daltonismul visului incurabil.
-Croiesc o cărare spre mijlocul Pământului şi văd cum iarba îmi şopteşte cu gust de rouă un vers pierdut în calea călăului claustrofob.
-Am zugrăvit chipul ei pe coloana infinitului pentru a fi văzută de extratereştrii însetaţi de frumosul de pe Terra.Să vină pe Pământ şi să mă bat cu toţi până la ultimul iar „EA”să rămână tot a mea,fecioră neprihănită ascunsă într-un bob de mazăre sau într-o floare de tei,într-un strugure gustos datorită razelor de soare scăldate în picătura de rouă intactă. „EA” să fie mireasa visurilor mele,să îmi spună poveşti din lumi paralele.
zaimeanul 