Save AS

haide, apasă!
Tu Poți, dublu click pe inima mea
se va deschide un folder mare Root
click dreapta (apasă mai ferm)
uite, ai creat propriul tău folder în inima mea
numește-l cum vrei tu
apoi pune în el poze
poze cu bisturiu
poze cu clește, ațe, suturi
poze cu zâmbete calde
poze cu mâna dreaptă la care te-ai ars chiar azi
dă Save sau Save As
creează un word
numește-l ”iubire.docx”
scrie-mi aici tot ce nu-ți dă pace nopțile
ce ți-ar fi frică să îmi spui pe Messenger, Insta sau WhatsApp
dă save (neapărat un save) sau două-trei,
iritată de mouse-ul care rămâne fără baterii
deschide-mi un paint desenează fluturi, inimi și urși
dă save
fă o mini prezentare power-point cu fiecare moment
în care m-ai făcut să zâmbesc, să râd, să gătesc
dă save (neapărat câte un save din timp în timp)
ai creat un folder în inima mea
cu un simplu click îl poți șterge
și apoi un alt click,
un alt click mai apăsat pentru a șterge tot ce ai centralizat
în două sheet-uri de Excel
cam 10 ani în câțiva Giga
doar că de acum și din Recycle Bin

în schimb tu copiezi folderul pe trei cd-uri
îl pui pe stick și pe hardul tău albastru cu filme jucate de Celentano
ți-l mai trimiți pe mail, pe dropbox și iCloud
și îți faci un antivirus nou.
Pereți de foc (eu îi mai spun firewall)
folderul ”inimă” e safe cu tine.
Connection lost – can’t trust free wi-fi hotspots near me

Taci

Și când te doare — tu să taci

să taci așa cum inima te lasă

să te ridici și să te-ntorci

cu spatele spre grea povață

Când toți te caută — să taci,

să taci cum nu te lasă vântul

în vene dulci de diabet să lași

să-ți curgă adevărul, prostia și gândul

Când dormi pe burtă — tu să taci

să te descurci cum poți mai bine

cu tot ce doare poți fi vraci

tu sigur știi mai bine ce-i cu tine.

Văd roșu

Văd roșu în fața ochilor mei
Văd inimi ce bat, pictate pe canvas doar în ulei
În elementul tău, atât de suavă cu umerii goi,
cu atâta splendoare se vede, roșește lumea fără noi
Începe să crezi că ziua e noapte
tu scrie-mi să-nțeleg, sunt scrise în șoapte
În liniștea serii dansezi pe melodii inhibate
Ai sufletul ciuruit, inima-și umple golurile toate
să-mi scrii să-ți răspund, să-mi spui, să te ascult
în liniștea serii când și călătorii au adormit demult!
Plimbă-mă în onduirile alegoriilor artistice experimentale,
adu-mi aminte să pun gheață pe vânătăile gândurilor tale!
Văd!
Văd roșu în fața ochilor mei!

Primăvară

Ești verde

pe ramurile tale cântă și în această dimineață păsările

aceste ode de bucurie și totuși

Îți lași umerii goi

fricile rămân să geamă în tine

sunt zile ca ieri când

ți-a fost teamă de tunet, dar ploaia îți priește

Atât de lipicios se simte soarele azi –

mai aproape de tine, mai cald, mai mare și

s-ar lipi de obrajii tăi când zâmbești,

te-ar lua de mână să-ți încălzească și ultimii țurțuri uitați printre primele zile de februarie

printre penele ude ale graurilor pe care îi vezi zilnic.

Ești verde

lumina te îmbată

deschide geamul larg și ascultă

din casele oamenilor se aud copiii nerăbdători,

cu toții ar vrea să ajungă mai aproape de tine

Ești verde și azi!

Ești tu!

Primăvara noastră!

Citat

     Culisele acestui foc te-au speriat și parcă
spre Est găsești alintul părintesc – chiar drag,
mai sus de o speranță spre adevăr și nemurire te va mai ține
crucea pe care ai ales s-o porți.
     În gânduri se răsfrânge ca o jertfă teama, tu te-ai culcat
peste genunchii mei de lut – poți să vezi când își deschide ochii mama
și ce te face să te ghemui atât de tare, involut?
     Degetele tale mi-au scris pe frunte soarta
cu un roșu ilariant și mi-ai plasat
între speranță și reperele mândriei tale
ideea că poți să te așezi pe culoarea zenitului care sărută marea
albastrul căreia a amorțit subtil în brațe obosite al veșnicului Poseidon
               acasă blând te cheamă mama – frumos și zâmbăreț e bunul tău bunic
din prag îți sparge nuci și cu povești te-ndeamnă să te răsfeți cu lapte cald și cozonac
erau zile când lumina străpungea puternic și timorat jaluzelele ortogonale, poate
te căutau ororile surde de demult – subit
ne-am lăudat cu neamul nostru bleg și neclintit
ne regăseam puternici, viteji până în călcâie
cu pumnii plini de grâne, ne regăseam în amărâtul de Ahile

Univers

Universul își plimbă feciorii în palmele tale
și suflul puterii se-mbată cu lumina
din ale cometei puzderii – cu toate că
fantelei ei nici feste nu-mi joacă.

Ai venit și m-ai întrebat cu ce se mănâncă
ardoarea, puterea și arta de a învinge.

Lumea e rotundă de la atâta BigMac și iluzii
din tot felul de rămășițe de stele sub unghii,
doar pe tâmple mai aleargă filmul de la 8jumate
și totuși doar tu ai un mega Atu
în lumea mea, dincolo de percepții
zburdalnice, rupte&sensibile
Universul meu vast – ești doar tu!

Părinți și dorul de copii

nu mă stârni în timp ce te ascunzi sub pleoape
știind că o să mori și viața nu are restart,
e miez de noapte și-n pustiu
deschizi ochii transpuși pe margini de crochiu,
închidem radioul bunicului „Selena”, acolo doar
știri pe surse și din albastru iese apa,
temeri și iluzii pe retină-și pun #hashtag,
în fond doar lumina lunii poate sa pretindă
la scări valorice-n disgrații decăzute,
ce poate să însemne când
în fața ochilori vântul îmi taie din elan
și mișună în sate dorul de copii?

H2

Și cerul limpede se lasă, în timp ce gura rău vorbește
despre necumpătații cei din urmă care fără voie lasă
după ei durerea valuri, mintea goală și voința scrum.
Se sparg pe maluri reci și vide bule consistente
în cupluri reci de Hidrogeni, tu vei veni ca o migrenă
să-mi dai din umeri când te întreb sau să te lași
de tot pe spate să vezi cum cerul limpede se lasă.
Asupra ta…

cerul în slideshow

Hai să deschidem acum cerul în slideshow
să ciopârțim crochiuri din buștenii uitați de ecou
hai să transpunem în culori dragostea mamei când
în râuri de lacrimi o auzeam cum se roagă sughițând.

Hai să îți destăinui secretul dansului în zilele de după post
să ne petrecem după-amiezile în zbor spre adăpost
în cafenele turcești acolo unde străinii nu ne ascultă ocult
și așa negociem pe limba noastră, tot ce ne apasă demult.

prietenia poeziei

în atelierul minții mele se aliniază planetele, dar Napoleon evită raționamentele banale,
doar conștiința îl mai ține în parametri temperamentali
când își slăbește influența stației de emisie-recepție cu surplusuri adâncite în poezie.
cu toate vibrațiile epileptice de emoții, poți să simți chiar și
stările consacrate de a stăpâni arta de a te face auzit chiar dacă
nu vorbești în public, atât de prematur te plimbă starea în cercuri albe – în căutarea medotelor cele mai eficiente, e poezie…
subconștientul meu întortocheat de bogăția cuvintelor tale nu mai este
atât de manevrabil, iar baza perseverenței se vede prin adevărata esență a prieteniei
ea stă în silabe.
Știi și tu că dacă bunul-gust ar avea clemență
m-ai putea vedea mai adecvat, doar istoria acestei povești poate conține
numeroase dovezi că elementul esențial te presează invariabil – timpul.
Arta are substraturi ascunse și
numai echivalentul monetar al transpunerii spirituale
s-ar numi: „poezie” – scriptic și totuși fără valoare.

grisáille-uri

Iubirea sălășluiește în tine de când te naști,
dar, ca și pe tot parcursul unui joc de cuvinte,
gândurile te copleșesc și e mai complicat
să nu concepi iubirea ca pe un total existențial.

Acea oază de calm, firesc, paternal
în care ai crescut, în lumea asta mare, în emoții
printre legi,
copiii sunt diferiți, cu preocupări distincte,
cu toate aliterațiile bolborosite în joacă…

Societatea hemofagă îți impune
conduită și comportament cu multă pestilență,
la început era doar acel fior pe care îl aveai
cu mama de mână, apoi lumea a devenit mai mică
pe măsură ce ai crescut, printre troiene și zăpadă
grăuntele de speranță încolțea în inima ta.

Făptura nu-ți mistuie conglomeratul de gânduri
pe băncile din parcul IOR și te liniștești cum se așează frunze
ca dintr-o junglă indiană, oamenii se grăbesc
să înghită bani, nu ai cum să găsești un schimb valutar
să poți schimba ceea ce simt eu pentru tine,
puștii neliniștiți scormonesc după carbit, iar focurile de artificii
sunt ca sufletul tău în plină bucurie.

Simți Canada în fiecare sirop de arțar dobândit de la cunoscuți,
de pe rafturi de Mega Image, radiezi ca un copil,
clipești suflet drag, iar inima îți bate nebună după flori
după brațuri prăbușite de lalele.
Toate înglobate în grisaille-uri.

jilav

Fricile dispar, se dispersează sistematic, pereții nu stau să cadă,
așa cum se decojeau sezoanele trecute…
robinetul din baie umple golurile crăpăturilor din cadă, în colțuri
se unduiesc odată cu timpul cele mai solitare gânduri, undeva
pe fundaluri se îneacă proiecțiile becurilor halogene, halatul
de la tine miroase a mâncare, în casă e călduț ca ieri, persistă un ton
care-și pierde coerent din tristețe, fălcile mă dor de la atâta râs.

Mă uit pe vizor să-mi văd vecinii, tristețea a rămas
doar pe arămiul frunzelor din noiembrie. Găzdașii mă sună,
e potop, se plâng cu netemperanță de inundații, se reiterează plânsul,
bocesc pereții după tine. Modestia e la ordinea zilei, plămânii se bucură de toamnă;
ardezia e ruptă de vânt, e nebun, suflă pe rănile demult închise.
pieptul crește ca o pâine când intră în cuptorul sufletului tău.
îți cânt de dor, ca un diblar iscusit și destul de obosit și obstinat…

 

Sublim

Sublimul.
acest neant în limite de dor, te învăluie
prin iluzionism și te molestează în fața celorlalți.
tu ești insipid, inodor sau poate doar
incolor, pontat prin calendarul lunii trecute cu atâta incoerență.
acest sonor de pe fundal pianissimo. îți cântă pe pori.
decizi tu, sau doar soarta dacă te simți murdar.
acest sublim îți va pătrunde în suflet, atât de armonic și extravagant, va fi la fel ca înainte…
în cele din urmă se topește și ghețarul de fond, ca un titanic
elevat de tandrețea și bonomia esențială secolelor apuse.
singur într-o lume de nădejde, în pântece de somn.
 
Sublimul. te acoperă cu mantra monotonă și încetul cu încetul iese la iveală,
în jocuri psihedelice te crezi suprem, speriat și gol.
ca un birocrat, îți simți sângele actinodrom și creierul surexcitat.
 
Sublimul trăiește doar de dragul tău, să te acopere
cu o membrană în care nu mai ai voie să te manifești exaltat.
Ce sens are să te minți, să nu adormi și să
te desprinzi cu toată rectitudinea asimilată în
zile de octombrie?

inventiv

m-ai întrebat de-mi înțeleg sentința,
cred c-ai citit pe fața mea
printre frunțile încrețite și urechile roșii
printre reprizele de arome cu carne
venite de la vecini,
m-ai chestionat dacă nu  am uitat cum
se mai simte să iubești.

ai răsfoit vreodată paginile acestei cărți
cu titlul de iubire a cărei autoare ești?
Cum pot să ajung să fiu din nimeni
o fotografie în care să găsesc justețea în sine?
în paragrafe grave întinse ca rufele poți găsi
povestea fricii mele, aici nu încap
și nici în poezie, pururi…
de mi-ai fi cerut să-ntrec și limitele legilor nescrise
ale sufletului arme din flăcări nestinse
aș fi-ntrebat de-am apucat să frâng
și inimi, să străbat la mii de picioare
munții fără bătături și durere.
oi fi răpus la mijloc de întuneric și furtuna
din ochii tăi obosiți – sau sunt eu mort,
pe dinafară și sub scoarță

când ai deschis ochii și m-ai întrebat
ai fi putut să răspunzi
la întrebările tale?
azi să nu adormi fără să gândești…

recrudescență

În cele 7 zile de tăcere s-a instalat osteneala în oase, iar
Dumnezeu s-a gândit să se mai odihnească și
a tăcut.

Ar fi țipat de fericire – când era totul aproape gata, dar
nu avea cu cine se juca și a meșterit din lutul umed – Omul:
acea marionetă supusă unui adagiu continuu.
Să-i fi pus o inimă să bată ca o tobă care mai târziu ar putea să se rupă de la Creator?

*sufletul omului stă să întrebe de sub piele: – când filotimia îi va fi de bun augur sau când cuvântul tăcere va fi ceva mai mult decât un țipăt auster?
*această senzație amorfă îl chinuie și pe marele Păpușar, iar azi decide că va purta speța unui caracter întâmplător, va trece printre cochetele fățuci de lut și apă, să îi aștepte ontologic în stații de tramvai.
*afară roiesc doar oameni lipsiți de lumină, chiar dacă în ziua a IV-a Bătrânul a zis: ”Să fie luminatori pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii, și să slujească drept luminatori”(Facerea).
*- de ce sunt oamenii pierduți în noaptea cugetului, cu tot pustiul dinaintea Facerii… Oi fi uitat de Morganism ?
*Ce ar putea să le ofere Ramolitul deghizat, când lumea în reproșuri se stârnește și tot așa se moare zi de zi, pe paturi tari, fără alte simetrii?
Să-i fi pus undeva grămadă și să-i fi uitat?
*Se uită lumea peste umăr, și se întreabă sus la cruci : ”Cine suntem noi Fără tine? TU încotro ne duci?”
*totuși iubirea Lui există, dar e pierdută printre oameni, adepți ai bunătății, sincerității și evlaviei –  nu putea să pună multe alte calități grămadă și să fi uitat?
oamenii se urgisesc, dar iubirea nu moare, de fapt aceasta Îl păstrează viu pe Dumnezeu.
Acest du-te-vino între El și noi dezlănțuie o recrudescență benignă.
Cu iubire a fost cam … Atât!
Un Motet !

brumărel

Îți adresez vești prin intermediul cuvintelor
prin acest simpatic transportor de silabe fără noimă
pe care le-am dresat zi de zi să stea cuminți
în rânduri de Word.
ieri le-am plimbat printre tejghele și coșuri de Auchan,
printre copiii de lângă creșă, care încă își rod unghiuțele.
a trecut prin balta albă și camionul cu înghețată,
mi-a udat hârțoagele
pe care aveam trecut numărul tău – pui de om cu maculatura în mână,
ochelari asudați și free hugs esplanada casei de cultură.

nu vei găsi în cataloage rătăcirile mele de ieri,
pe pajiștea minții mele să-mi găsesc fluturii insurgenți
de care am atâta nevoie.

ei mă pot ghida prin soarele cald de octombrie,
îi pun pe categorii, până la trandafirii agățători, crini albi și brândușe…
toți bulbii de flori stau țapeni, cum să îi aduc în discuții telefonice.
aici la mine e destul de gri, toamna se felicită între urșii între ei,
se pregătesc de zăpadă.

în așteptarea răspunsului tău nu pot uita ferestrele larg deschise,
vecinii coc gogoșari, prăjesc bureți, iar copii vin botoși de la școală
s-ar putea să am chef
să arunc cu raze în inima ta,
doar scrie!

9i

noi blocuri străvezii pe muncești
noi suntem yin yang în carouri sepia.
noi locuim sub acoperișul lumii
împreună
sub noi asfalt, iar cerul desenat cu cretă este limita
iubim vinul și ploaia care spală treceri de pietoni.
locuim în pasaje subterane și stații de troleibuz
în care iarna se îmbată an de an în aburii de veselie,
acolo țiganii cântă, iar vara se lovesc tangențial de ușile batante
în unison cu fluturii ce nasc miresme peste florile moarte.
oamenii ne taie aripile așa cum visele ne cresc – repede.
lumina bate orbitor în geamurile termopan din hrușciovkă.
iubim coșulețele de la franzeluța, cola și alte bunătăți
consumate cu cafea seacă, duminica pe la 10.
ne amuză băncile noi din parc
și urmele de vopsea – erau noi.
tot noi am putea număra picăturile de rouă,
amprentele de pe mânerul ușii,
crăpăturile din seceta irakiană văzută pe national geographic
și toate fără să ne ridicăm din pat.
iresponsabili azi, dar agreabili. noi ne
verificăm notificările pe instagram dis-de-dimineață și
ne scriem la ore diferite
deși împărțim același fus orar.
Welcome ar putea scrie doar pe preșul de la intrare, dar
pe acesta nu îl vedem noi, căci azi
ne iubim fără să ne ridicăm din pat.

toamna se caută Sfinții

Încă  mai ai impresia că n-ai simțit nimic fundamental
să pui piciorul în prag știind că dorul ți-ar face totuși bine.
privirea încețoșată după ce îți scoți lentilele îți aduce în prim-plan
momentele lipsite de conținut.
Migrenele fac rând ca la pâine, într-un slideshow în capul tău
poți să le sortezi după dată sau în perioada dintre primul sărut și
ultima noapte în care ai adormit în beznă.

Întunericul îți lasă umbra fizionomică a mamei pe seama ta,
ea este cea care reazămă ușa,
te veghează cu ochii aburiți de teamă.
toate perele tomnatice din care ai mușcat astăzi musteau venin.
toate instrumentele folosite tot azi, atingeau colți cariați, iar gurile rele
te vorbeau cu limbile despicate și sîsîituri din spate.

Zilnic auzi răcnete – ele se vor obișnui să se plimbe singure sub piele.

*

Noaptea stă în gură de lup, tot de acolo auzi scâncetele maicilor care
își mai așteaptă odraslele de pe front frecându-și genunchii osteoartritici.
dragostea mea, tu bîjbîi cu mâinile iodate pe pereții deja cărămizii –
muralele preferate cu cartuz și vodkă din generațiile sovietice.

Ieși –  contrastul ăsta de frunze pătate de septembrie nu te prinde,
drumul pe care-o luăm este cel care vrei să te trezești si să radiezi
pe un podiumul construit de tine, în umbra lui
podul palmei transpiră mai mult decât un un condens de pe tavanul viziunii tale.
până să-ți schimbi fizionomia cu măștile omului fericit
ascultă toate glasurile, numai să nu uiți de al tău.
*

nu-i doar isprava ta, e pâcla de vapori dezordonați ai fricii,
pleacă urechea spre vocea lăuntrică pe care o auzi tot mai rar,
în propria tristețe tot tu ești stăpână. Să nu …
nu îți sluți propriile convingeri cu altă materie decât cea cenușie.
standardele și frumusețile exuberant de proaste nu au cum să îți stea în cale,
mutilate și trecute prin bisturiu de silicon.
în rădăcini îți stă sentimentul frumosului pe care îl vezi zilnic în oglindă,
cu fața stacojie a venit și toamna, e un EL mai mult decât o Ea, cu o cămașă descheiată –
din bumbac recoltat în robia rasismului extenuant.
Silueta lui nu se rezumă la linii și pătrățele, a avut de suferit,
vântul a lucrat nerezonabil la zbârciturile lăsate de gânduri persuasive.
ia-l în brațe.
E toamnă
Se caută un Sfânt!*

oameni

străinul din tine își spune că
viața nu are logică și
semințele de frică sădite în oameni dor;
oamenii mor de foamea orgoliului în
goana de a fi pe placul societății fără a ști
pe câte fronturi lupți cu frica.
omul este libertatea, cred cu tărie că
oamenii au libertatea de a înstrăina fără
comfortul pantofilor murdari de frică
Tu nu știi care este mantra ta?
anagaminul dinspre răsărit e
călăuza din închisoarea minții tale(O Ariadna post-comunistă)
e greu să aduci ființei fricoase un talisman când nici nu are curajul să se bărbierească.
Nu te regăsești nici azi în spintecatul sufletului tău, 
doar spicele de caracter stau să roadă nenorocitele manguste macabre din guvern.
Claustrați de nevoile lumești puse pe rafturi, un fel de vârf în piramidele lui Maslow…
oameni

Toxic

Toxic.
Atât de toxic stă în gât, amar și sumbru gust de acasă, de pământ.
Pământ de dor din liniștea prea sfântă de la sat, un aluat de humă și apă de izvor.
Te minunezi că-mi scad plămânii și se usucă precum carnea marinată cu sare și cu fum de seară, de cătun.
Din inimi dulci ca mierea copacilor de salcâmi boierești se scurge iarna ca tâmpita din nămeți, stau rezemat de soba ta, ard ca paleții grijile de după Ignat, iar plita se încinge cu bucăți vinete de țesut epitelial pe ea.
În ochii tăi se scaldă marea, cu coapse tari clădite pe femur și caracterul de temut. Mă mușcă venele din interior spre afară și sângele e cheag și viscerele mă apasă cu putere pe rărunchi.
Mă doare eul din țâțâni, se clatină armura sudată ca pe vremuri —din promisiuni.
Mă rupe gândul, îmi retează cheful și sparg pahare de cristal, de ciudă să nu fiu prins de dor în ungherele uitate de folclor.
Asculți cu grijă puls de om, te liniștești ca oceanul în care se scaldă copiii lumii, gălăgioși ca viespile înainte de somn.
Toți trei cumetri stau la masă și-și așteaptă urările de dragoste să fie auzite. Ei nu știu faptul că: – pentru iubire și femei nu se mai bea — se luptă.
când nici coioții prin canioane nu mai urlă, să nu mai bem pentru amor – să-l facem
clădit pe un fundal sonor.

Arhangeli printre Mahomezi

În bancul de corali te așteaptă

un curent de după Ramadan

În inima de fier se-nclină oțelul de Damasc

Și curge, curge sângele metalic poate, de drag și dor de inimile din vinul greu & slab de dud,

Pe creștet te spală două mâini, mâinile de foc, de apă și de vânt în gură-ți vin curmalele culese în diminețile pustii.

Pe suflet te apasă greul, din sarea mării fără zaț, în inimi bate universul și Dumnezeul meu e slab.

E slab de înger, slab în șolduri, iar vântul îl tot plimbă-n zări, eu te privesc cum eunucii se uită fără a spune că  te vor.

În limpezi nopți cu gândul la furtună arhangelii se minunează-n cor, mă bate vântul ce se alege din aripile lor și linul zbor.

Cum să te am când mă apropii și mă trântești iar la pământ, te minunezi cum piere cheful mâinilor tale, de foc, de apă și de vânt.

umbre de stea (luciferic)

Tot timpul ai avut de ales – acum nu poți să faci, decât același lucru necontenit.

În manierele macabre prin care îți rânjește viața nu-ți trece vântul prin pereți, iar inima nu-ți stă să cadă.
Te-ai destrămat prin țări străine, zâmbești pieziș cu o biată aliură de suprem…
Ochii neplânși pătrundeau atât de sec indiferența ființei mele, încât te-aș lăsa cu durerile de cap, apoi în tot trupul aș turna ciment și apă, să ai de ales – să te înfrupți.
De fapt ești mort, te afli în iadul zilelor noastre și contemplezi durerile terestre care totuși nu dispar.
Ai tot ales și te-au distrus părerile de rău venite de la un uncheș, nici disperarea nu te înconjoară, doar te pășește fără să-ți lase reminiscența de care aveai nevoie când te-ai renăscut.
Ei bine? Faci pe Demonul din sorginte – eu stau culcat și te aștept să văd cum miști tacticos bazinul infamant.
Vrei să te apropii – mă întrebi de Dumnezeul meu și cu toată șablonarda ta îmi spui că stai prin crâșme cu Iehova, și…?

Nu pot alege marmura pe care calci, atât de apăsat pe tocuri, am spus într-un sfrârșit, privești hipnotizat înspre conștiințele ce se vor mai zbate în acvarii.
Le ții pe toate drept trofeu, acele suflete evanescente.
Acel contingent a ales, îți sunt supuși, îți cântă slab la harpe și nici măcar unul nu ar sfeterisi din graiul tău – cuvântul infinit.

Să îți mai iei niște suflete bete cu tine care cred că odată ce ajung aici, mai pot scăpa de caracterul tău abject.
Să îți clătești picioarele când intri prin tindă, să nu-mi miroase casa a hoit.
Pedant să-ți lași pardesiul  la intrare – să-mi ceri papuci de casă și  ceai de ghimbir.

Pe după perdele să te uiți dacă nu ai fost urmărit, e singura monomanie ce nu te lasă să adormi, mă vrei aici, cu glasul trist și sincopat, în baza unor ipoteze să mă minți, că Dumnezeul meu e răposat.

Inert îmi stai în camera  –  umbrită de repulsii greu de volatilizat. De mic m-ai vrut un ins cu caracter pecuniar (sau cum îi spui tu : „materialist”).

Te miră autocrația și calmul meu și nu mai vrei să mă cerți…
– Nu renunț! Aproape că îmi aud gândurile, involuntar. Cu ochii minții te-ai întors din ceața, în care peste ani te-am lăsat, te-ai rătăcit prin sala de forță și ai revenit zdrahon. Îi faci pe alții să sufere sau ai regreta dacă nu ai face TU așa ceva, dar te izbești de mine ca de ziduri, mai mari decât Berlinul, mai groase ca obrazul tău.

Planul tău suferă de un anacronism, iar celelalte opinii perimate te lasă deșert din interior, nu mai e atât de eclatant nici când îl pui pe foi.

Trist! aproape deprimant…

Pe maluri

Știi, vine un timp în care carnea de pe tine doare și toate gândurile se adună într-o albie de râu?

Acolo le pisează vântul și îți tămăduiește crăpăturile nemiloase din conștiința de străin.

Îți astupă golurile și te apasă ca un avar evreu sau poate ca un cămătar.

Te lasă viața între flux și reflux să te lovești de malurile ei, fără să-ți ceară socoteala de apoi.

Tu ca un enoriaș aștepți să te sprijini de credință, de dreptate/adevăr… și mori.

Mori în tine, te usuci și dinții îți rămân în stare de afect după nopțile în care adormi cu urme de bruxism și nu ai cui să-i spui o: „-Noapte Bună!”

Te liniștești ca apele marine, când puii de oameni se joacă în valurile tale. Îți treci cu mâinile în păr și răbufnești, vrei să răzbați acolo unde ai fost lăsat.

Te paște o idee negustoare și te pune să alegi, mizezi pe roșu căci e singura culoare ce a plesnit din capilare, iar mai apoi încerci să alergi. Nu poți fugi de viață, asta-i clar, dar cum ai putea ști mai mult de o manieră dacă, la școală nu te-nvață nimeni a iubi?

Ai căutat în tine focul să arzi trei duzine de nămol din care pot să iasă ulcioare ce-ar avea să meargă pe la chindii la un izvor?

Ai crede că te-ar tămădui agheasma, sau drăcușorii ar ținti spre cer?

Te lași sedus de liniștea răpusă pe fronturi diferite sau de-al necuraților sobor, te pricopsești cu vâsla ruptă și te încurajezi să navighezi spre un apus încântător.

Nu ești nici Newton, nici Columb, nici Tesla și nici nu ai putea să te retragi cu surlele unui bătrân trubadur. 

Te liniștesc pe drum nereușitele terestre, ca doi bușteni culcați de vânt, te-ai ghemuit în luntrea spartă, aștepți stăpâni lipiți de cruce cu antidot pentru sărmani.

Te plimbi ca o ispită în cutia milei în zilele de mai, iar preoții stau liniștiți pe munte, nu ai nici remușcări, nici scopuri, nici wi-fi.

drum național

Îmi car picioarele în brațe atât de greoi
când pe creștet mi se văd încrețituri din săruturi părintești
din clipă în clipă zenitul stă să cadă peste valuri
și o să rămână doar unghiile groase la malul de care trebuie să te ferești…

să vezi ce liniște se va lăsa atunci
și ce pomană se va face peste acele zile.

Din toate rupturile de os
și din rănile de pe aliura de torace
vei citi ce înseamnă să fii întreg, vivace și
de acolo trecutul nu o să mai fie negru și tare ca un abanos.

Nu doare nimic, diviziunea euforică post-scrisă
își lasă o urmă pe final robust
noi abia de mai ținem în frâie dorul
sub control, când scurtăturile de drum în formă de abscisă
se priponesc și marea le oferă gust.

Între mine și această lume
se împrăștie o oboseală ca un kitsch
și asta e tot
un Drum Național patrulat de garda dorului
în ochii tăi nu va lasă semne curtate de frici.

călător

Obișnuiam să trec cu lingura prin zațul dimineții din cafea
se împrăștiau particule minuscule de astenie și nimănui
nu-i pasă de frustrările mele așa cum
îți pasă ție.

Se ridică din zările bucătăriei de cămin
un praf cu fumigene din chiștoacele
aruncate de studenții lui Lupan în grabă pe asfaltul
rutinelor zilelor de joi.

Sunt zilele în care limita-i doar cerul
sau astăzi te întorci să te dezlănțui
ca dungile pătate pe pături de ozon
din stratosferă?

Ce zici că faci atunci când viața te răpune,
ce ai în gând din întâmplările străine?
Azi unde ajungi înainte să pornești la drum?

 

au gust de mare

să nu te stingi ca vântul dinspre miazăzi
să nu îmbraci sutana neagră
sau să încerci mirosul verii insipid
am să te las să te împarți în rupta din țâțâni catargă
să te prefaci că duci în urma ta copii ce nu mai vor să meargă
cu tine în zilele de vară petrecute prin Madrid.
sălășluiește vina printre amarele tale vene
și uliul a năpârlit demult pe creștetu-i de pene
printre cuminți de firea lor netrebnici mici în grabă
se fofilează zorii dinspre plajă ca o pradă dalbă!

e August cel care bate la ușă linșat pe targă
și buzele tale sunt sărate ca o mică mare neagră.

cel fără de trup

când mințile te surmenează

și fumul de carbune-ți stă în gât

aștepți un răsărit ce luminează

un început cu totul hotărât

când lumea te așteaptă-n grabă

să te salute cu un zâmbet cald

tu te întrebi pe cine mai așteaptă

acest bătrân cu oase de smarald?

când raiul tău nici rece nu mai este,

iar sufletul clocește o poveste

aștepți răvașul offline de acasă și nu

te poți gândi cum se vânează o vietate gnu

ce te apasă chip de lut

ce gânduri pot să-ți gâdile ființa

să crezi că ești ateu fără să aștepți sentința

cum să gândești fără de frică ai putut?

spune, ai vrea să știi cu adevărat

pe cine gura ta în sute de injurii a scăldat

în fiecare zi de marți pe la amiază

când oamenii au în oase cu kilogramul stearat.

pe Terra se aude sacadat și undele îți țes frecvențe

fără să contabilizezi și azi tristețea de pe fețe

fără să asculți un vers pe melodii sublime

tu n-ai putea cum poate omul –

la ceas de seară sufletul prea trist să și-l aline.

Oh God!

Valar Morghulis

Arya nu crezi că dragostea e doar o vijelie
trecătoare ca pomana pe care o oferi
în fiecare ciclu, la fel ca un cartonaș roșu în Champions League


Viața e un arbitru Ciacâr  și nu vorbesc de turci sau
de serialele lor umplute cu dulcețuri obscene, bărbi și ochi proeminenți
grijile tale sunt doar proiecțiile gălăgioase, tinere și la fel de trecătoare
ca un vânt de primăvară calibrat de potecile tocite
sub influența antropică.
știi și tu că ar exista pe rafturile de la Lidl un soi de alifie
care îți estompează impulsurile ca un bodyguard care urmează etichetă
destul de convențională și
îți face un „făisControl” amănunțit când de Black Friday aștepți lamelele
cu testere de parfum Horroriginale –  muzică de fundal și
oase &  mușchi femurali, nimic nu te împiedică să crești
odată cu ambițiile noastre, laice.
Îmi place stilul tău imuábil în contrast cu gimnozofía zilelor noastre
instagramiene, vulnerabile zile cu zâmbete brute, fără reflexia zorilor pe urme de
Blend-a-Med.

 

Despre Respect

ți-ai dorit vreodată un om în viața ta?

Un om căruia să îi poți împărtăși cele mai adânci și ascunse temeri pe care le-ai avut, să îl lași să îți intre sub piele și de atunci să îl porți în adâncurile inimii până intri în sevraj.
Poate ai avea ce învăța de la persoana respectivă, poate ai destrăma sute de mituri în prezența ei sau ai putea răvăși mii de cuvinte ce îți stau chiar acum în minte. Fii om! Fii om cu tine în primul rând, poartă-ți un respect de care ești demn, uită de definițiile îngrozitoare pe care le-ai fi putut răstălmăci atunci când acest cuvânt ți-a abordat plăcerea de a te integra în societate. Respectul este așadar o trăire, o emoție pe care o poți împărtăși cu un individ indiferent de culorile stindardului după care s-ar putea ascunde.
Când te-ai întrebat ultima dată cum s-ar putea cuantifica respectul? Îl poți palpa, îl știi împrăștiat în bucăți fărâmițate cu strictețea impudentă a cotidianului, îl stochezi aleator în kilograme sau îl poți oferi cu cel mai inocent zâmbet în diminețile când îți întâlnești vecinul ăla supraponderal urcând scările cu un gâfâit trudit pe la 7?
Respectul pornește de fiecare dată din substratul bagajelor de valori care ți s-au imputat încă din momentul când întîlneai rudele alea urâte ce îți intrau pe ușă de sărbători, iar mama te întreba : „-Cum spui?” și tu atât de pueril și taciturn răspundeai : „-bună ziua!” sau strecurai o sută de mii în buzunarul secret din spatele gecuței tale mov pe care îl solicitai doar când venea vremea colindelor și spuneai: ”Mul-țu-mesc!”.
Ții minte primul sărut? Când intrai pe ușă și tata se uita la tine țintit, cu blândețea făgăduită forțelor divine din momentul în care te-a ținut pentru prima dată pe brațe, iar tu din respect pentru el roșeai fără să îți găsești tihna, încercând să stăpânești zgomotul aripilor de fluturi ce-ți survolau toată zona abdominală, de parcă ar fi fost stârniți de chakrele pubertății? Ah, acești fluturi endocrini.
Ții minte când ai avut anacuzia aia tâmpită și urechile își uitaseră rolul lor primordial? A fost prima rușine pe care ai tras-o (cred și acum că se trăgea de la prima boroboață de la care ai fost certat și nu era decât nevinovăția cu care ai dat cu piciorul în minge crezându-te un nou Maradona din Carpați, fie, ai spart doar un geam de la aprozarul din cartier) atunci ai simțit cum din respect nu vei mai putea da ochii cu prăvăliașul încruntat.
Crești și tot ce acaparezi din jurul tău se manifestă ca suma unor valori după care te ghidezi, apare și acea senzație, cu care am deschis prima propoziție. Persoana cea mai importantă care se uită atât de galoman la fiecare mișcare a pupilei tale îți vă îmbrățișa sufletul atât de serafimic de fiecare dată.
Doar atunci vei conștientiza că Respectul este pentru tine o formă de exteriorizare a iubirii, vei simți că îl plimbi destul de insolit prin diferite categorii și standarde ca pe un atribut valutar de valoare simțind că odată cu fiecare expirație în ceafa persoanei dragi îl recapeți.
Respectul este de fapt un drept și o obligație sui-generis pe care se clădesc toate relațiile interumane, de care se prind atât de parazitar pe coloana deloc infinită a vieții mii de oameni și totuși pare că este o valoare împăiată cu platitudine de zici că în tot procesul de autoeducare mulți dintre ei se lovesc prohibitiv de el. Respect.

skin on skin

substanța osoasă ca un zid berlinez prăbușit
nu ține bucățile fripte de carne ca un câmp magnetic slăbit
în fiecare din noi sunt doi oameni prinși în temnițele tinereții
diametral opuși doi poli la care nu se accede așa ușor
pentru a recupera stridența aisbergului mintal pierdut prin școli
linia de tramvai scrijelește măduva spinării
& inșii luciferici se răzvrătesc în culori
își duc corespondența în dischete expirate
cu răspunsuri mecanice obosite interceptate de la zvântul duhla ușă moartea bate tare de zici că e beată
spune-i să rămână, dar să se descalțe când intră
căci am văzut cum a murdărit gresia de pe holul maternității de moloz
cum îi curgeau balele când m-am născut, abia aștepta
să fie văzută, să stea cu noi la masă, să scrumeze ce a rulat
cu falangele nesigure și tremurânde (ca palmele mamei de fecior)
de parcă și ea astăzi s-a născut.