H2

Și cerul limpede se lasă, în timp ce gura rău vorbește
despre necumpătații cei din urmă care fără voie lasă
după ei durerea valuri, mintea goală și voința scrum.
Se sparg pe maluri reci și vide bule consistente
în cupluri reci de Hidrogeni, tu vei veni ca o migrenă
să-mi dai din umeri când te întreb sau să te lași
de tot pe spate să vezi cum cerul limpede se lasă.
Asupra ta…

cerul în slideshow

Hai să deschidem acum cerul în slideshow
să ciopârțim crochiuri din buștenii uitați de ecou
hai să transpunem în culori dragostea mamei când
în râuri de lacrimi o auzeam cum se roagă sughițând.

Hai să îți destăinui secretul dansului în zilele de după post
să ne petrecem după-amiezile în zbor spre adăpost
în cafenele turcești acolo unde străinii nu ne ascultă ocult
și așa negociem pe limba noastră, tot ce ne apasă demult.

prietenia poeziei

în atelierul minții mele se aliniază planetele, dar Napoleon evită raționamentele banale,
doar conștiința îl mai ține în parametri temperamentali
când își slăbește influența stației de emisie-recepție cu surplusuri adâncite în poezie.
cu toate vibrațiile epileptice de emoții, poți să simți chiar și
stările consacrate de a stăpâni arta de a te face auzit chiar dacă
nu vorbești în public, atât de prematur te plimbă starea în cercuri albe – în căutarea medotelor cele mai eficiente, e poezie…
subconștientul meu întortocheat de bogăția cuvintelor tale nu mai este
atât de manevrabil, iar baza perseverenței se vede prin adevărata esență a prieteniei
ea stă în silabe.
Știi și tu că dacă bunul-gust ar avea clemență
m-ai putea vedea mai adecvat, doar istoria acestei povești poate conține
numeroase dovezi că elementul esențial te presează invariabil – timpul.
Arta are substraturi ascunse și
numai echivalentul monetar al transpunerii spirituale
s-ar numi: „poezie” – scriptic și totuși fără valoare.

oameni

străinul din tine își spune că
viața nu are logică și
semințele de frică sădite în oameni dor;
oamenii mor de foamea orgoliului în
goana de a fi pe placul societății fără a ști
pe câte fronturi lupți cu frica.
omul este libertatea, cred cu tărie că
oamenii au libertatea de a înstrăina fără
comfortul pantofilor murdari de frică
Tu nu știi care este mantra ta?
anagaminul dinspre răsărit e
călăuza din închisoarea minții tale(O Ariadna post-comunistă)
e greu să aduci ființei fricoase un talisman când nici nu are curajul să se bărbierească.
Nu te regăsești nici azi în spintecatul sufletului tău, 
doar spicele de caracter stau să roadă nenorocitele manguste macabre din guvern.
Claustrați de nevoile lumești puse pe rafturi, un fel de vârf în piramidele lui Maslow…
oameni

umbre de stea (luciferic)

Tot timpul ai avut de ales – acum nu poți să faci, decât același lucru necontenit.

În manierele macabre prin care îți rânjește viața nu-ți trece vântul prin pereți, iar inima nu-ți stă să cadă.
Te-ai destrămat prin țări străine, zâmbești pieziș cu o biată aliură de suprem…
Ochii neplânși pătrundeau atât de sec indiferența ființei mele, încât te-aș lăsa cu durerile de cap, apoi în tot trupul aș turna ciment și apă, să ai de ales – să te înfrupți.
De fapt ești mort, te afli în iadul zilelor noastre și contemplezi durerile terestre care totuși nu dispar.
Ai tot ales și te-au distrus părerile de rău venite de la un uncheș, nici disperarea nu te înconjoară, doar te pășește fără să-ți lase reminiscența de care aveai nevoie când te-ai renăscut.
Ei bine? Faci pe Demonul din sorginte – eu stau culcat și te aștept să văd cum miști tacticos bazinul infamant.
Vrei să te apropii – mă întrebi de Dumnezeul meu și cu toată șablonarda ta îmi spui că stai prin crâșme cu Iehova, și…?

Nu pot alege marmura pe care calci, atât de apăsat pe tocuri, am spus într-un sfrârșit, privești hipnotizat înspre conștiințele ce se vor mai zbate în acvarii.
Le ții pe toate drept trofeu, acele suflete evanescente.
Acel contingent a ales, îți sunt supuși, îți cântă slab la harpe și nici măcar unul nu ar sfeterisi din graiul tău – cuvântul infinit.

Să îți mai iei niște suflete bete cu tine care cred că odată ce ajung aici, mai pot scăpa de caracterul tău abject.
Să îți clătești picioarele când intri prin tindă, să nu-mi miroase casa a hoit.
Pedant să-ți lași pardesiul  la intrare – să-mi ceri papuci de casă și  ceai de ghimbir.

Pe după perdele să te uiți dacă nu ai fost urmărit, e singura monomanie ce nu te lasă să adormi, mă vrei aici, cu glasul trist și sincopat, în baza unor ipoteze să mă minți, că Dumnezeul meu e răposat.

Inert îmi stai în camera  –  umbrită de repulsii greu de volatilizat. De mic m-ai vrut un ins cu caracter pecuniar (sau cum îi spui tu : „materialist”).

Te miră autocrația și calmul meu și nu mai vrei să mă cerți…
– Nu renunț! Aproape că îmi aud gândurile, involuntar. Cu ochii minții te-ai întors din ceața, în care peste ani te-am lăsat, te-ai rătăcit prin sala de forță și ai revenit zdrahon. Îi faci pe alții să sufere sau ai regreta dacă nu ai face TU așa ceva, dar te izbești de mine ca de ziduri, mai mari decât Berlinul, mai groase ca obrazul tău.

Planul tău suferă de un anacronism, iar celelalte opinii perimate te lasă deșert din interior, nu mai e atât de eclatant nici când îl pui pe foi.

Trist! aproape deprimant…

Valar Morghulis

Arya nu crezi că dragostea e doar o vijelie
trecătoare ca pomana pe care o oferi
în fiecare ciclu, la fel ca un cartonaș roșu în Champions League


Viața e un arbitru Ciacâr  și nu vorbesc de turci sau
de serialele lor umplute cu dulcețuri obscene, bărbi și ochi proeminenți
grijile tale sunt doar proiecțiile gălăgioase, tinere și la fel de trecătoare
ca un vânt de primăvară calibrat de potecile tocite
sub influența antropică.
știi și tu că ar exista pe rafturile de la Lidl un soi de alifie
care îți estompează impulsurile ca un bodyguard care urmează etichetă
destul de convențională și
îți face un „făisControl” amănunțit când de Black Friday aștepți lamelele
cu testere de parfum Horroriginale –  muzică de fundal și
oase &  mușchi femurali, nimic nu te împiedică să crești
odată cu ambițiile noastre, laice.
Îmi place stilul tău imuábil în contrast cu gimnozofía zilelor noastre
instagramiene, vulnerabile zile cu zâmbete brute, fără reflexia zorilor pe urme de
Blend-a-Med.

 

Despre Respect

ți-ai dorit vreodată un om în viața ta?

Un om căruia să îi poți împărtăși cele mai adânci și ascunse temeri pe care le-ai avut, să îl lași să îți intre sub piele și de atunci să îl porți în adâncurile inimii până intri în sevraj.
Poate ai avea ce învăța de la persoana respectivă, poate ai destrăma sute de mituri în prezența ei sau ai putea răvăși mii de cuvinte ce îți stau chiar acum în minte. Fii om! Fii om cu tine în primul rând, poartă-ți un respect de care ești demn, uită de definițiile îngrozitoare pe care le-ai fi putut răstălmăci atunci când acest cuvânt ți-a abordat plăcerea de a te integra în societate. Respectul este așadar o trăire, o emoție pe care o poți împărtăși cu un individ indiferent de culorile stindardului după care s-ar putea ascunde.
Când te-ai întrebat ultima dată cum s-ar putea cuantifica respectul? Îl poți palpa, îl știi împrăștiat în bucăți fărâmițate cu strictețea impudentă a cotidianului, îl stochezi aleator în kilograme sau îl poți oferi cu cel mai inocent zâmbet în diminețile când îți întâlnești vecinul ăla supraponderal urcând scările cu un gâfâit trudit pe la 7?
Respectul pornește de fiecare dată din substratul bagajelor de valori care ți s-au imputat încă din momentul când întîlneai rudele alea urâte ce îți intrau pe ușă de sărbători, iar mama te întreba : „-Cum spui?” și tu atât de pueril și taciturn răspundeai : „-bună ziua!” sau strecurai o sută de mii în buzunarul secret din spatele gecuței tale mov pe care îl solicitai doar când venea vremea colindelor și spuneai: ”Mul-țu-mesc!”.
Ții minte primul sărut? Când intrai pe ușă și tata se uita la tine țintit, cu blândețea făgăduită forțelor divine din momentul în care te-a ținut pentru prima dată pe brațe, iar tu din respect pentru el roșeai fără să îți găsești tihna, încercând să stăpânești zgomotul aripilor de fluturi ce-ți survolau toată zona abdominală, de parcă ar fi fost stârniți de chakrele pubertății? Ah, acești fluturi endocrini.
Ții minte când ai avut anacuzia aia tâmpită și urechile își uitaseră rolul lor primordial? A fost prima rușine pe care ai tras-o (cred și acum că se trăgea de la prima boroboață de la care ai fost certat și nu era decât nevinovăția cu care ai dat cu piciorul în minge crezându-te un nou Maradona din Carpați, fie, ai spart doar un geam de la aprozarul din cartier) atunci ai simțit cum din respect nu vei mai putea da ochii cu prăvăliașul încruntat.
Crești și tot ce acaparezi din jurul tău se manifestă ca suma unor valori după care te ghidezi, apare și acea senzație, cu care am deschis prima propoziție. Persoana cea mai importantă care se uită atât de galoman la fiecare mișcare a pupilei tale îți vă îmbrățișa sufletul atât de serafimic de fiecare dată.
Doar atunci vei conștientiza că Respectul este pentru tine o formă de exteriorizare a iubirii, vei simți că îl plimbi destul de insolit prin diferite categorii și standarde ca pe un atribut valutar de valoare simțind că odată cu fiecare expirație în ceafa persoanei dragi îl recapeți.
Respectul este de fapt un drept și o obligație sui-generis pe care se clădesc toate relațiile interumane, de care se prind atât de parazitar pe coloana deloc infinită a vieții mii de oameni și totuși pare că este o valoare împăiată cu platitudine de zici că în tot procesul de autoeducare mulți dintre ei se lovesc prohibitiv de el. Respect.

skin on skin

substanța osoasă ca un zid berlinez prăbușit
nu ține bucățile fripte de carne ca un câmp magnetic slăbit
în fiecare din noi sunt doi oameni prinși în temnițele tinereții
diametral opuși doi poli la care nu se accede așa ușor
pentru a recupera stridența aisbergului mintal pierdut prin școli
linia de tramvai scrijelește măduva spinării
& inșii luciferici se răzvrătesc în culori
își duc corespondența în dischete expirate
cu răspunsuri mecanice obosite interceptate de la zvântul duhla ușă moartea bate tare de zici că e beată
spune-i să rămână, dar să se descalțe când intră
căci am văzut cum a murdărit gresia de pe holul maternității de moloz
cum îi curgeau balele când m-am născut, abia aștepta
să fie văzută, să stea cu noi la masă, să scrumeze ce a rulat
cu falangele nesigure și tremurânde (ca palmele mamei de fecior)
de parcă și ea astăzi s-a născut.

inimă

Claustrarea lor a început într-un dans poligam
un fel de întâmplare cu frisoane și doliu
acest fel de recluziune avea să poarte pecetea celor ascunse

o răsuflare atipică, stimulată de dor
un oftat apatic învelit în praful din camerele pulmonare

omul din tine a murit de mult timp
nici soarele nu apunea în Sankt Petersburg pe atunci
însă corpul se mișca, la fel ca mișcarea atomică, destul de haotic – zic.

nu teama e cea care îți dă de știre prin stări știute foarte bine
nu rânza avea să te trezească cu abdomin
gheața din picioarele tale
nu se topea nici în ciorapii bunicii –  de lână

nu sentimentul că ai fost împinsă de circumstanțe este cel care te macină
te simți stingher, încape toată sila în vene – și erupi
nu îți e lehamite.

nu ai avut nicicând regrete, nu mai știi dacă timpul îți e prieten
așa că nu ai gânduri că ar fi prea târziu să îți pară rău,
spumele de gelozie îți necrozează aorta descendentă
suficient cât să nu realizezi că – e pe bune?

te ascunzi ca vena cavă posterioară
te ascunzi de lume, fața îți e pătată
un fel de reprezentare grafică în plan orizontal al morții

în palma stângă se adună restul zilelor tale
și se întrerupe odată cu linia destinului
subit – fără explicații verosimile

voi fi aici,
în cutia ta toracică
când vrei să-ntinerești

atrocități

câte atrocități aștepți pe culmea
ce nu ai reușit să o atingi sau poate
mai vrei să te descalți de suflet
de greul ce mereu îl porți?*

*(cu tine în geanta de voiaj –
bagajul cunoștințelor spurcate.)

cu gândul la un SCHERZO de vară
îngâni o piesă mută pe repeat
și inima te duce-n țara în care
Decebal, Mihai sau Ștefan a murit*

*(pentru poporul ce mereu te-a neglijat,
dar frate te tot strigă ne-ncetat!)

mai știi cum îți aleargă părul
de praf și vântul răvășit?
mai știi cum te așteaptă lupii
în valea seacă aproape de asfințit*

*(urlând cu gândul la o lună moartă
la o lume grea și tâmpă care a amorțit.)

azi mintea-ți zburdă pe cărări virgine
unde vlăstarii printre vise cresc
te duci să umpli fericită ulcioare – cu
speranțe, altele decât ale tale și…*

*(te simți legată de neputincioasa ce zace
în acest weekend în al tău pat.)