Tot timpul ai avut de ales – acum nu poți să faci, decât același lucru necontenit.
În manierele macabre prin care îți rânjește viața nu-ți trece vântul prin pereți, iar inima nu-ți stă să cadă.
Te-ai destrămat prin țări străine, zâmbești pieziș cu o biată aliură de suprem…
Ochii neplânși pătrundeau atât de sec indiferența ființei mele, încât te-aș lăsa cu durerile de cap, apoi în tot trupul aș turna ciment și apă, să ai de ales – să te înfrupți.
De fapt ești mort, te afli în iadul zilelor noastre și contemplezi durerile terestre care totuși nu dispar.
Ai tot ales și te-au distrus părerile de rău venite de la un uncheș, nici disperarea nu te înconjoară, doar te pășește fără să-ți lase reminiscența de care aveai nevoie când te-ai renăscut.
Ei bine? Faci pe Demonul din sorginte – eu stau culcat și te aștept să văd cum miști tacticos bazinul infamant.
Vrei să te apropii – mă întrebi de Dumnezeul meu și cu toată șablonarda ta îmi spui că stai prin crâșme cu Iehova, și…?
Nu pot alege marmura pe care calci, atât de apăsat pe tocuri, am spus într-un sfrârșit, privești hipnotizat înspre conștiințele ce se vor mai zbate în acvarii.
Le ții pe toate drept trofeu, acele suflete evanescente.
Acel contingent a ales, îți sunt supuși, îți cântă slab la harpe și nici măcar unul nu ar sfeterisi din graiul tău – cuvântul infinit.
Să îți mai iei niște suflete bete cu tine care cred că odată ce ajung aici, mai pot scăpa de caracterul tău abject.
Să îți clătești picioarele când intri prin tindă, să nu-mi miroase casa a hoit.
Pedant să-ți lași pardesiul la intrare – să-mi ceri papuci de casă și ceai de ghimbir.
Pe după perdele să te uiți dacă nu ai fost urmărit, e singura monomanie ce nu te lasă să adormi, mă vrei aici, cu glasul trist și sincopat, în baza unor ipoteze să mă minți, că Dumnezeul meu e răposat.
Inert îmi stai în camera – umbrită de repulsii greu de volatilizat. De mic m-ai vrut un ins cu caracter pecuniar (sau cum îi spui tu : „materialist”).
Te miră autocrația și calmul meu și nu mai vrei să mă cerți…
– Nu renunț! Aproape că îmi aud gândurile, involuntar. Cu ochii minții te-ai întors din ceața, în care peste ani te-am lăsat, te-ai rătăcit prin sala de forță și ai revenit zdrahon. Îi faci pe alții să sufere sau ai regreta dacă nu ai face TU așa ceva, dar te izbești de mine ca de ziduri, mai mari decât Berlinul, mai groase ca obrazul tău.
Planul tău suferă de un anacronism, iar celelalte opinii perimate te lasă deșert din interior, nu mai e atât de eclatant nici când îl pui pe foi.
Trist! aproape deprimant…
zaimeanul 