Și cerul limpede se lasă, în timp ce gura rău vorbește
despre necumpătații cei din urmă care fără voie lasă
după ei durerea valuri, mintea goală și voința scrum.
Se sparg pe maluri reci și vide bule consistente
în cupluri reci de Hidrogeni, tu vei veni ca o migrenă
să-mi dai din umeri când te întreb sau să te lași
de tot pe spate să vezi cum cerul limpede se lasă.
Asupra ta…
Tot timpul ai avut de ales – acum nu poți să faci, decât același lucru necontenit.
În manierele macabre prin care îți rânjește viața nu-ți trece vântul prin pereți, iar inima nu-ți stă să cadă.
Te-ai destrămat prin țări străine, zâmbești pieziș cu o biată aliură de suprem…
Ochii neplânși pătrundeau atât de sec indiferența ființei mele, încât te-aș lăsa cu durerile de cap, apoi în tot trupul aș turna ciment și apă, să ai de ales – să te înfrupți.
De fapt ești mort, te afli în iadul zilelor noastre și contemplezi durerile terestre care totuși nu dispar.
Ai tot ales și te-au distrus părerile de rău venite de la un uncheș, nici disperarea nu te înconjoară, doar te pășește fără să-ți lase reminiscența de care aveai nevoie când te-ai renăscut.
Ei bine? Faci pe Demonul din sorginte – eu stau culcat și te aștept să văd cum miști tacticos bazinul infamant.
Vrei să te apropii – mă întrebi de Dumnezeul meu și cu toată șablonarda ta îmi spui că stai prin crâșme cu Iehova, și…?
Nu pot alege marmura pe care calci, atât de apăsat pe tocuri, am spus într-un sfrârșit, privești hipnotizat înspre conștiințele ce se vor mai zbate în acvarii.
Le ții pe toate drept trofeu, acele suflete evanescente.
Acel contingent a ales, îți sunt supuși, îți cântă slab la harpe și nici măcar unul nu ar sfeterisi din graiul tău – cuvântul infinit.
Să îți mai iei niște suflete bete cu tine care cred că odată ce ajung aici, mai pot scăpa de caracterul tău abject.
Să îți clătești picioarele când intri prin tindă, să nu-mi miroase casa a hoit.
Pedant să-ți lași pardesiul la intrare – să-mi ceri papuci de casă și ceai de ghimbir.
Pe după perdele să te uiți dacă nu ai fost urmărit, e singura monomanie ce nu te lasă să adormi, mă vrei aici, cu glasul trist și sincopat, în baza unor ipoteze să mă minți, că Dumnezeul meu e răposat.
Inert îmi stai în camera – umbrită de repulsii greu de volatilizat. De mic m-ai vrut un ins cu caracter pecuniar (sau cum îi spui tu : „materialist”).
Te miră autocrația și calmul meu și nu mai vrei să mă cerți…
– Nu renunț! Aproape că îmi aud gândurile, involuntar. Cu ochii minții te-ai întors din ceața, în care peste ani te-am lăsat, te-ai rătăcit prin sala de forță și ai revenit zdrahon. Îi faci pe alții să sufere sau ai regreta dacă nu ai face TU așa ceva, dar te izbești de mine ca de ziduri, mai mari decât Berlinul, mai groase ca obrazul tău.
Planul tău suferă de un anacronism, iar celelalte opinii perimate te lasă deșert din interior, nu mai e atât de eclatant nici când îl pui pe foi.
Trist! aproape deprimant…
Arya nu crezi că dragostea e doar o vijelie
trecătoare ca pomana pe care o oferi
în fiecare ciclu, la fel ca un cartonaș roșu în Champions League
Viața e un arbitru Ciacâr și nu vorbesc de turci sau
de serialele lor umplute cu dulcețuri obscene, bărbi și ochi proeminenți
grijile tale sunt doar proiecțiile gălăgioase, tinere și la fel de trecătoare
ca un vânt de primăvară calibrat de potecile tocite
sub influența antropică.
știi și tu că ar exista pe rafturile de la Lidl un soi de alifie
care îți estompează impulsurile ca un bodyguard care urmează etichetă
destul de convențională și
îți face un „făisControl” amănunțit când de Black Friday aștepți lamelele
cu testere de parfum Horroriginale – muzică de fundal și
oase & mușchi femurali, nimic nu te împiedică să crești
odată cu ambițiile noastre, laice.
Îmi place stilul tău imuábil în contrast cu gimnozofía zilelor noastre
instagramiene, vulnerabile zile cu zâmbete brute, fără reflexia zorilor pe urme de
Blend-a-Med.
să-mi dai sclipirea minții tale când
vei pleca către izbânda ce te așteaptă vrând-nevrând
noaptea e senină ca adolescența, iar gândurile stau treze cum felinarele stau falnic
aprinse și desprinse de realitatea unui toast spus de un amărât paharnic
cea mai lăturalnică rădăcină a lumii se adâncește în somn
de mii de ori verific ceasul cu mima mea de domn
mă zgribulesc în cearceaf cu fața la perete
liniștea blândă naște din privirea lui ochi de sticlete
copilul din mine a plâns ca un războnic slav catalogat drept dezertor
era vorba de tata, cel care nu m-a cuprins deloc întâmplător
de vreme ce cântecul e cel mai bun reflex înainte de un somn adânc
sângele trăiește, pulsul e stabil, din primăveri cu soare sufletu-mi mănânc
șosetele de sub pat put cum o gangrenă pute
și minte mea în paragrafe naște vrute și nevrute
caut să sparg carapacea în care se închide glasul țipător de cuc
e vorba de tata, să-i spun că îl iubesc aș vrea înainte să mă duc.
În mintea mea obsesii, amurguri,
orgoliu rănit de egoul sensibil (masculin)
de trecători muribunzi.
zaimeanul 