la început a fost cuvântul
și toate cele ce-au urmat aveau să doară,
ca infinutul dezbrăcat; de stele și minuni de toamnă…
aici nu-ncape glumă tată, iar cei ce vin cu pas grăbit
seduc miresme cu poziții verticale
ce nasc din pieptul lor
căldura ce a mai rămas de astă vară.

îți este tare teamă să nu te pierzi cu firea
când eu mă scald în ochii blânzi, deschiși
cum mă privesc de după ochelarii grei ce te apasă
pe suflet și te rod
ca o pereche de sandale în care
am fost invitat să mă plimb și eu,
– ”so walk on my shoes!” a fost îndemnul
și e atât de alb în jurul,
curelelor ce strâns te leagă și ca jivinele te zbați.

în ochii tăi am prins apusul, iar tu îl porți
cu tine să saluți cu o clipire  Luna,
în seara asta stau țintuiți 2 muguri
cu coatele lipite de pervaz, 2 muguri ai aceluiași sentiment.
Tu stai la piept și îmi asculți oftatul,
nu ne mai pasă de trecut, te plimbi mai legănat
pe gura unui pahar, cu gust de mentă
și de struguri.

unde se duc taxiurile să moară
în cimitirul ăla vechi, în care recunosc de ieri…
uneori ziua
gândul mi te aduce mai aproape
fără să te aştept cu dinţii încleştaţi , iar
aburi din sânge ies în acelaşi timp
cât îmi frec palmele transpirate de blugii sfâşiaţi
de dor.

i-am rupt cu unghiile roase
i-am tot cusut, să nu mă vezi rebel,
să nu mă vezi cum port în dosul hainei mele
vederea veche şi sunetul mugit al unui vas
cu faţadă de epavă.

ce lungă e noaptea fără mine
cu capul greu
proptit de sânii tăi
ca două nopţi nedormite printr-un tren
plimbat de CFM
peste hotarele unui început Nordic de Prut.

în mână ţin 2 flori, sunt pentru mine
pentru introvertul care a murit,
aştept să te revăd, ca poama care aşteaptă
fineţea unei mâine ce o jăleşte
înainte să fie prinsă-n teasc
biped.

te-am întâlnit în curtea minţii mele
în tot ce timpul îmi înfăşoară în scrum
pornind din gura unor chei pierdute în Bicaz
şoseaua aventurii noastre coboară tandru, chiar încet
şi-şi trage copacii mai aproape, de pe parcă
îşi acoperă bordurile
cum coapsele ţi le învelesc.

aluneci din panta zonei limitrofe
în care tu eşti femeia cu luna în păr
care-mi măsoară temperatura,
cu dosul palmei muncite
zi de zi în chimia de ospiciu
a capitalei ruinelor fermecate
cu uşile din lemn masiv, cu mucegaiul uzinelor de fier.

orice glumă o tratezi cu fibrele amante
a unei compoziţii ce muritorii o numesc: -iubire.
în presă am citit azi-noapte
că somnul dăunează minţii scăpate în Recycle Bin,
că drumul pe care te voi mai cunoaşte
va fi mânjit de dăruirea unui grec, îmbuteliată
în sticlele de plastic cu delăsarea stropită cu vin.

ce nu-ți încape azi în burtă să pui deoparte
să ascunzi prin buzunare, pe după perdele, sub cer chiar
să vezi ce-ți mai rămâne pentru ziua de mâine, să ascunzi
tot ce vrea să știe lumea despre tine, dar
să nu mă ascunzi pe mine, să nu mă pui pe hold

am început să trăiesc când prin gazete eram dat decedat
nu am înțeles nici până acum de ce, umbra alienării noastre
s-a stins, trăiesc pe crucea ce-am cioplit
cu sânge. Sunt gata să nu-ți uit privirea stacojie sau obrajii
culoare de piersic pe retina mea.

astăzi nu mai cântăm, nu ne sclifosim și nu înjurăm
de toți Irozii decăzuți prin file de istorie, la margine de pat
astăzi ne ungem gândurile cu mocirla întrebării
termenului măritat cu salbe de mărgele și urme
roșii, dungi proeminente de nuiele pe un corp, mai rar văzut, dar
dezbrăcat.

în toate tăcerile înghițim în sec
și pare firesc să ne supunem cu lumea
la picioare și din nou

nimeni nu va ști că suntem atât de aproape
și că, dimineața sufletului meu,
se va ondui ca valurile care nu spală chipul soarelui
șters de nisip.

să nu vorbim de cei doi oameni, liberi
peste bord. Da, creștem și înlemniți ajungem
tot mai flămânzi chiar dacă nu încăpem
în burțile largi de balenă, cu chipiu
reangajată de M.A.I.
mai aproape de borduri, tragem pe dreapta politică
tragem cu gloanțe de foc
și pară în loc de măr mușcat purtăm ca logo.
E cald, în brațele mele. – Hai!

e frumos, dar
nu pot decât să laud
sau să împart fire ce miros a tort țesut de pensionari, însă
ai și tu un dar la a trânti pe foaie
inspirația ce îți vine ca o vomă
de nestăpânit.

Pe stepe, veștezi
imperfect pentru noi este doar
limpede picătură de ploaie pe frunte, cu urme de
ruj pe parbriz, cotidianul ajuns tardiv sau călcâiele crăpate
Sunt eu – regele pietrelor. E întuneric și se vede
pata scăldată de lună,
o fi șinșila ta, cu cușca ei în spate.

Orarul îmi e plin de ochii închiși
ca o draperie trasă înainte de somnul
lăuntric. E narghilea cu gust
mere și poamă, dulce ca o zi de concediu
sub ușă poștașul a adus gazeta
abonat la întâmplări din colțul gurilor de cuc
ele așteaptă hrana
în saci de câlț.

nu am idee dacă noaptea modifică diapazonul
într-un fel vocea ta îmi va amuți nervii
și se va transforma în ciuda iluzorie a unui leu
care stă tolănit pe coasta nisipoasă a firelor de păr
care își fac de cap și felul în care îți vântur mințile
cu lopata te face să tresari, vie, plină de întuneric.

fac focul în vatra senilă și nesperat sorb
otrava isteață din dosul dungii buzelor tale
care se închid ca două uși la care jur că nu aș bate
să nu te trezesc din brațele bronzate, înfofolită cu pături
canadienie, groase, doar în pătrățelele
mâinilor mele ca două cuburi rubik făcute să alunece
pe coapsele tale gemene.

fac pe nebunul, ca un furtun de duș scăpat de sub control
și nici cordonul halatelor bleu nu îmi vor stăpâni pica
și foamea vântului estic de pe fața ta, și dinții mi se încleștau mereu
ca niște cuie ruginite în pereții văruiți cu dor de fluturii
care poartă în abdomenele lor legați în șiraguri mii de oameni,

când suntem singuri teama ne ocolește
ca niște ramuri legănate de brizele din bali, mâine
am de gând să țin sub limbă un validol
mic și scurt ca o abreviere de oftat sau ca ciobul cănii cu minioni
care îmi reamintește la fiecare sorbitură din ceaiul englezesc
că suntem ediția limitată a erei în care ne-am născut și
punct.

mă uit în sân,
în sânul naturii din care
cresc rădăcinile ca limita infinitului meu: subit
crește vântul și afară e din ce în ce mai rece,
rece ca mâinile tale

tu crești mai repede,
mai repede decât ar putea crește vița de vie
în fiecare primăvară ești minunată, brusc
vrei alintată cu îmbrățișarea embrionică și ești bună,
bună ca sufletului mamei

alinturile tale mi-au devenit electuar,
precum petale care se desprind de flori,
însă nu se grăbesc să mângâie solul mănos
atingerile tale au căpătat statut de anotimp
ademenite de țesuturile epiteliale

sora mamei mele nu mai este
printre noi se scutură și nucii palizi
ca rugina de la un capăt de sapă,
ce-ar trebui să știu de toată harababura asta?
sau să îmi confirm ce încape
la fundul unui sac din ațe
și câlț murdar de făină necernută.

În mijloc de noapte
ți se aude vocea, progresiv
îndemni fierarii să forjeze metalele ce se regăsesc în sânge,
te auzi între ciocan și nicovală
-„dăi, dăi, dăi!”
și focul se-ntrecea cu tine!

Te regăsești într-o frază
unsă pe papir de bătrânul Martén
și fiorii uitați prin văgăunile lombare
se repornesc c-un murmur la ureche
„ Tout est possible”

Când inima unui centaur zace
ca un purece-n mâna ta
îți aduce aminte că ai de recoltat porumbul
dulce, bun de fiert.
În dosul de sacou faci loc
buzunarelor imense
să ascunzi iubirea și porumbeii
ca un magician din talpă.
Spre Cerul Gurii apropii vârful de lance
să recunoști privirea-mi anesteziată
ca dulceața căpșunilor ce îți sărută palatul moale.

același gând subtil
în rochiile de satin, când
te oglindeai rezemată de geamul unui maxi-taxi, miroseai
a acasă, a miez de cocos, a mare și înca o esență lemnoasă
prin vis era doar urma bărbatului tău, acel puf de parfum
din duty free, prin vama Canadei și erai convinsă
de chicotelile cernute din fetișuri modeste

trebuie să îl aștepti.

teama
de a trăi singură în camera în care
aproape toate nopțile nu se găsesc trupurile lipite
ale unor reprezentanți pierduți ai faunei autohtone
te provoacă să crezi c-o să apară el

sideral
să-ți alinte umerii „cu grija unei mame”
să te asigure că torso-ul e neuniform și îți aparține
că nu e doar suma îmbrățisărilor care l-au sugrumat vre-o șapte zile
că se găsesc persoane care încă mai au emoții în fața oglinzii
nu din cauza danturii încâlcite,
iar asta dă aripi!

azi profit de ultimul raid al brizei sărate
prin sinusurile Made in Moldova, iar
de mâine o să uit de 628-ul matinal cu un Kalimera
spus greoi de un chelner care nu vrea să vorbească despre KGB.

  ești un Echinus melo și ”ai intrat , sub pielea mea”
  după o sesiune de scuba care se putea solda doar cu un success.
  „We did it” – ai spus cu multă pasiune și cu pupila gata
  să treacă de granițele globului ocular.
obrazul roșu era ca un semafor pentru pietoni, rătăcit pe
drumul șerpuind ce aducea mai mulți oameni pe coasta satului
și de sus priveau extravaganța azurului în care
scăldam sufletele venite spre largul mării tale

  degeaba ai încercat să te scufunzi prin strâmtorile sufletului meu
  care de fapt de aștepta ca un rechin ciupit de coadă, aprope de mal,
  nici în citricele servite la amiază nu puteai observa 
încrețitura feței mele
  și vroiai să asculți doar ritmuri sonore, tahicardice al unei inimi boțite
  ca un chip mustăcit dimineața, care începea cu 
o bărbie roșcată de motan.

Nu, nu azi
nu duc lipsă de idei
cu prea puține emisii de CO2
mașina mea se plimbă cu greu
printre ruinile tale și nu o ajută nici acel 4×4.

Abia fac ochi și sting
lămpile de aramă ce ard peste un desk
murdar de amețelile de aseară
și plin cu firimituri de Bounty ®.

Acest tremolo venit din piept
vibrează ca un ringtone de Nokia 3310
chiar dacă încă mă mai ții de mână
în ultimul troleibuz  pe nume -22.

E doar un sfert
de veac, (cam cât o reducere -25% la Zara) văzut prin prisma unei linii cronologice
care se-ntinde de prin anul zero (e.n.)
cu nimic mai prejos de un vin bun Purcari cu dop de plută.

Cu fundă violet, amară
ți-ai legat în căpițe rutina
spunând adio grijilor încearcă totuși să îți lași garda umerilor
la nivelul optim – așteptărilor mele.

În zori am prins
adânci culori pătate de sclipiciul unei zări
nedumerite de pensula magică
a unui Rembrandt născut în Amsterdam.

Pe la un 8 am gust
de zaț pe buze
poate fi o amestecătură de cafea Torineză
un soi de Lavazza cu povești în spate.

Să zicem că un mic dejun ar fi binevenit
dacă regăsești în meniu
toate amintirile din vara „aproape trecută ”când
soarele promitea să revină într-o nouă zi, mai bună!

când pleci nu te apleci
peste răsăritul gurilor de orizont
și pășești sigură pe tine
cu mersul rătăcitului cuvânt
în spațiu!

rigide semne porți pe  fața fină
purtate când prin vii, când pe câmpii
rememorate ca o duzină de vorbe cu tâlc
din guri de foc – al orizontului plăcere!
vrăjmașii unei carii ce te îndeamnă
să alegi nedumerite gânduri
să le expui pe prispele de lut.
Ai strâns în palma ta cu gândul
răsăritul
ce se ridică din maluri seci de Prut

Ce-ar fi să ştii şi azi că te iubesc

Să îndrăzneşti să iei cu tine tot

Am să te rog să nu iţi mai aduni momente

Din trecut ce dor
Ghemuieşte-ţi fricile şi lasăle să se absoarbă în cutia mea toracică,

Lasă-mă să le pierd eu pentru tine

După atâta amar de timp rupt din

limbile unui metronom prăfuit

sărută-mi ochii și apoi lasă-mă
să îți sorb povara de pe umeri
cu buzele uscate de vântul întâlnit
de când fac naveta.

alintă-mi barba și lasă-mă
șă te aduc înapoi în gând și să te număr
cum îmi numărai tu ganglionii*
*(de mai multe ori).

prinde-mă de mână și apoi lasă-mă
să te iubesc cu ochii legați
cum ( Zaya )  mai credea în Horus
de când Egyptul a rămas fără o coastă din Nil.

ai reușit să afli
cum e să stai de vorbă în poziția „aproape lotus”
o noapte lungă, polară
și ajungi a doua zi să rânjești de parcă ai câștigat un jackpot
îți spui tot ce te apasă și apoi le lași într-un safebox ?
când tête-à-tête cu crushul tău de-o viață, uiți subit toate
skill-urile pe care le-ai depozitat, printre patimi
administrând precar și doza cu arome amețite de dragoste
poți îndrăzni să depășești periculos curajul în curbele dominante,
dar totuși să stai pitit sub plapuma descărcărilor de gestiune

încearcă să aplici gheață când ți se aprind călcâiele
să dai peste cap visul unei nopți de vară, să-l îmbrățișezi atât de strâns
într-un „sleeper hold”, încât să nu îndrăznească să își spună nici părerea
și amprenta corpurilor noastre să nu iasă din culcușul unui „разум” încâlcit
ca o pereche de căști mototolite și pierdute pe fundul unei genți de „voyage”.
rămâi dimineața doar cu un tricou care te acoperă de amintiri subtile
de la un bărbat care te urcă și inopinat coboară în extremele încurajărilor
în timp ce alții mai vânează ”pokemoni”

/Jora apare azi înseninat de vicii crunte
/și rătăcit prin grai de adormit culcuș
/pe arfe cruzi senin îmi cântă o voce cu sărut pe frunte
/ieșind din gura urșilor de pluș

/pe solzii dulci sirenele-și strecoară
/părul sărac, nepieptănat și despicat la vârf
/un fel de bronz stropit cu H20 și urme de comoară
/e prea târziu și-n declarații nu mai facem târg
/tu nu-mi răspunzi cu vocea ta din zodia-ți Fecioară
/e prea târziu și nimeni nu se vrea „hirurg”

/eu te trezesc, încet, așa cum o făceam odinioară
/cu zâmbet radical de tânăr sau chiar  mustăcit
/mă urc la pas cu mintea mea pe drumuri pe care alții încă mai coboară
/aduc cu mine starea cu care un răcit sugrumă, un gând rebel, uimit și rătăcit.

ai putut și atunci când
ți-ai udat tu umbra acoperită cu cenușă
am vrut să o păstrez prin curte cu alți handralăi
și să-mi vopsesc terasa cu grinzi de vânătăi
să îmi aduc vlăstarii din cumpăna de ușă

să răscolesc trecutul în care tu creșteai
căci poate doar acolo în urmă mă vedeai
azi tu mă bucuri vast și delicat așa ca vremea
fără să-mi muști obrazul pe care chicoteai

cu mâna amorțită de îmbrățișări cam „ghost”
îi spun de azi adio unui obicei prost
îți spun ”Salut Copilă” revin cu gânduri bune
și am să-ți spun și astăzi ce nu ți-am spus nici mâine
pentru că pot

(sfârșit de octombrie)

întâia piesă suna ca un pleosc, avar
sărit din apa amorțită de decorul vechi
și ruginit ca frunzele unui noiembrie zis și brumar
mut, fără aer și lipsit de vitamine
pe portativul static transpuneam perspective și
din vie auzeam cum slab învia un târnăcop
în rol de grav și leneș violoncel ce părea
a fi cărat de cărăbușii slabi, veștezi și deocheați.
sub sârmele de care era legată vița, hașuram fictiv
un DO     răpus, dar pașnic și neclintit, cum stă părul tău
subțire și încleștat de la prea mult fixativ –
nu îmi păsa prea mult, eram ca bruma
pătat și liniștit.

 croiești patternul cu care să răpui
cuvintele grele ce îți apasă pe umeri & „goală de prejudecăți”
te pregătești de lucruri ieșite din comun
cum ar fi somnul pe la ora la care britanicii își sorb 
picături grosolane din „high tea”-ul lor autentic
cu gust de cărămidă roșie 
un fel de stabilitate și verticalism.

 batistele stoarse de lacrimi nu te ajută
să îți definești acel poster de care să agăți
3 sau patru cuvinte îbrățișate de un paspartu
cu dungi străbătute de pinioanele grijilor tale - 
doar mici detalii ce îți pun în mișcare tot ce ai.

 ai doar o dorință, o lege și un drept consuetudinar
e axa după care te conduci ca o regină vinovată de Brexit
de o gândire scurtă și sănătoasă, însă nu la fel de rușinoasă cum e fuga
fuga de atentate premeditate pe gâtul tău ce trosnește mai devreme de 8 a.m.
din vina sărutărilor amețite de o vară cu „Prestij” - *Din fr. prestige*.

 la prânz mai avem colacul miresei, 
mirosul de lavandă care îți mai năucește sufrageria și 
câteva îmbucături de speranțe ce se administrează zi de zi cu porția 
(o cantitate corespunzătoare, o vezi? o poți ține în palme cum îmi ții fața)
 obosită de drumuri construite din ” miliardu' " furat.

astăzi nu lași loc de umbre
nu te răsfeți din amintiri
și nici nu o să călătorești prin tundre
să cauți urme de sclipiri.

ești doar un licurici cu ghete
ai urma ușoară – de copil
să nu mă chemi cu zâmbete cochete
azi nu mă mir, azi sunt senil.

încearcă marea, ea te cheamă
ca un părinte supărat
ea tot se zbate și te minte
de când mă vezi pe drum plecat.

îți tot promite sarea ei
și valuri scumpe-n spume reci
îți cântă chiar și-n scoici de vrei
lăsând pe cerul gurii tale – urme amărui și seci

mai știi când Kiss fm-ul interfera cu Hit fm Pridnestrovie ?
când Nistrul nostru mirosea urât și când papucii duceau acasă
nisipul ud și la fel de greu ca pleoapele noastre?

când vântul aducea acel „doriți?” mai insistent spre timpane
și ne spunea de un Zamolxe uitat pe un deal
îmbrățișat în somn doar până la coate de Marea Sarmatică?

când ploaia ne favoriza mersul (eu un metru – tu 3 pași)
umbrela purta un Kremlin imprimat, mai elegant ca niciodată , (смотри на них – какие красивые)
Jack-ul inhiba Tahicardia și amețea orice logică al lui „Bill” din Google Translate

când bețișoarele de sushi își uitaseu rolul primordial
și claxoanele erau doar pentru mine sau pentru cei 50 km/h
nu te-ai întrebat dacă era premeditat să stau mai mult cu tine?

când ceaiurile cu vânt și miros de lavandă alungau paznicii avari
și maxi taxi nu erau disponibile cu un singur scop –
să îți arate seara cât de urât e capătul unui 120 fără Malîș

când 14 cireșe nu pot opri vorbăria unei fălci amorțite
și doar un sărut pe frunte provoacă
cele mai multe încurajări TU POȚI simțite?