Am scris și am îndurat,
dor cuvintele și tac
și tace călimara cum tace gândul meu amar
în dreapta lege tac și porii de pe foi
obscurul tace când te-ndoi,
tu, pană cu izmene de om, devii de-a pururi vis adevărat
pentru că:
Am scris și am îndurat.
tu cât de trist ai vrea să fii
ca să te strângă viața-n brațe
sau cât de rupt din soare poți
să te consideri dimineața
cât de puternică e lupta și strânsă parcă de pe jos
să stai cu pieptul tău în față să vrei să tot răzbești, frumos
și exhaustiv să îți manifești nemulțumirile ce te apasă
picta-te-aș chiar și în ulei, să vezi cât ești tu de frumoasă!
Lua-ți-aș fricile în pumni, să le strivesc temeinic
să nu te lași purtată-n gând de acidul meu fulminic
În limpezile nopți cu gândul la furtună
eviți citatele din media română
fugi ca din tun spre pieptul în care bate
o inima topită, dar din firea ei nebună.
Un vânt de seară îți alintă poate
un colț de frunte și buzele crăpate
și-acum, când tu-mi îneci obrajii, visele și ochii
în corpul tău găsesc să scot doar rămășițele de așchii.
Atâtea stele în această seară, deși tu nu le vezi
cum cântă bucuria în mine, să nu te lepezi
să nu te uiți în urmă, să nu te miri când visele îți curmă
o ultimă bucată, care te deosebește zilnic de o turmă.
singurele lumini la 7 dimineața sunt cele din gara de nord
țintesc spre azurul ce apasă de la dreapta peronului nouă
dincolo de pasajul basarab răsar două turnuri de veghe unde nici taximetriștii nu au somn
nici pânza încețoșată de pe ochii studenților nedormiți nu îi mai poate opri
când sunt împinși de la spate să urce în tren
din dragoste.
singurele lumini la 7 dimineața sunt cele din gara de nord
îți poți da seama că la ora aia regnul din care facem parte e destul de reprobabil
și orice aburire de vânt ne pătrunde spre oase și ne flagelăm
doar în fața unei cafele, o poșircă de 1RON, de la un tonomat ce ar trebui să aducă
zâmbete mai degrabă decât o greață, când
lumea încă mai crede că răsăritul se naște pe coclaurii din bucureștii acefali.
singurele lumini la 7 dimineața sunt cele din gara de nord
în care te așteaptă un prieten, înfrigurat și cu urdori, dar care arde de nerăbdare
să îți povestească despre anexionismul unui imperiu decăzut
foamea îți cântă cu bemoluri în grumaz și te simți ca un ultim boșiman
deranjat de accentul muntenesc ce îți provoacă stări cefalalgice,
ai bea orice, ai mușca dintr-un dentist de la atâta dor, ai ieși din întuneric căci
singurele lumini la 7 dimineața sunt cele din gara de nord.
Intrasem în sens giratoriu, pe panta abrubtă, reflectorizantă
era o pavea mai hegheșă (de pe ea am derapat)
de parcă, subalternii lui Lungu
își lasă amprentă după amprentă în fiecare ciclu electoral
nisip, pământ, buldozere și
negru în fața ochilor.
Se împiedicau toți tiriștii care veneau dispre Cernăuți, virau doar stânga
precum un psd-ist imoral, iar pe la zidul morții
intrau în concubinaj cu asfaltul trântit aiurea, prin scârțâitul de cauciucuri.
Doar la capăt de drum
din calcule și monoame
se mai pierde câte o sută
de metri³ din pădurea bărbierită zilnic
în cele din urmă ne vom bucura de un confetti, eco,
pentru O Bucovină mai fresh, dragă Doamne, stai să vezi, că, nu,
eu nu.
Eu caut marea.
Poate e numai ploaia,
poate sunt numai vorbe
poate e zâmbetul și chicoteala unui copil, dar
pantofii tăi cu toc străbat bulevardul Unirii
și picăturile se sparg de display și bateriile sunt în concediu
profund și tandru colorezi acest substrat de capitală
cu tentă democrată, monocromă.
Candoarea ochilor tăi se zbate în oficiul poștal
pentru o simplă ștampilă, iar doleanțele nu te inspiră
așa ca ultima dată.
Unde se va ascunde frica atunci când picură,
în alt capăt de hartă
fără să lași în urma ta pete de sânge coagulat
sudate de ghimpii din talpă.
Treci în somn prin vămile dorului, prin chinul acelui departe,
faci escală în autogara Filaret, de aripa ta se izbește semnalul
wi-fi cu iubire, ce greu e să răspunzi din complezență
când îți poți curma aspirațiile sau să le arunci,
cum unii pescari de pe coasta canadiană aruncă năvoadele – din inimă.
să fim ușori, dar niciodată comozi
sa fim timizi
în liniștea ta – cu fața la piept.
Băusem prea puțin în acea noapte
Era ceasul la care nimic nu mai pare real
nici religia, politica sau discuțiile despre femei
nu aveau să îmi schimbe modul de interpretare
În mine se deschideau și închideau orizonturi
ca niște uși automatizare la intrările din mall
Era ora la care puteai să iei cuvântul în banalul monolog
shakespearian și un singur cuvânt putea să te dărâme sau
să îți spulbere cumulul de argumente care s-au strâns
în rutina ta săptămânală,
„azi e vinerea” și totul pare categoric
ca o amenințare desăvârșită a Eului interior.
Aburit de metaldehide sau de promisiuni
la scara mea stă noaptea și vorbește în expresii valorice
un „târâie ochincă” îmbrăcat la sacou și-mi tot spune
aud*ascult* reformulez
atunci când ai vrea să porți pe umeri
o toamnă blândă
cu sufletul desculț
când vrei să chemi la piept căldura
cum păsările-și strigă puii. S-ar putea
ca această zi să mă strunească în cel mai vioi mod, unul agresiv
ploios și de cealaltă parte a fricii
să rămâna vara.
Cine a zis că nu poți avea ședință cu oglinda
sau că nu se face chat în pat, cu perna ta preferată,
moale și de acolo nimeni nu va pleca.
nu va rămâne patul gol.
visează, visează cum lumea îți stă la picioare
chiar dacă ea arată ca o pereche de șoșoni pufoși.
Hainele tale au rămas la intrare,
aruncate peste tot haihui și leneș spun
cât de mult pot să cred în tine. Dincolo de această credință
suntem doar
limitele ce tind
spre plus infinit.
Dar nu-i bai
îmi trec sufletul prin piatră
să stau dârz
în fața vieții, așa cum începe dimineața cu :
-„Eu Pot!”
imaginile mele
ca niște antidoți
atacă roșul paginilor.
Facturile gândurilor emise sunt curate.
Eu mă așez ca un tehnocrat
și aranjez legile
cu minuțiozitatea migăloasă.
La imperativ!
unele imagini sunt acuzate și mor,
ca promisiunile electorale
sezon după sezon.
să strige poporul, să facă zarvă
că doar le oprim Wi-fi-ul.
ascultă
cum sună o melodie
à la Narghiz
cu armura cutanată la înaintare
printre două piruete și
o sclipire de adevăr
în privire.
în palme
ținem sufletele noastre
și ne rătăcim în serele
pline de cactuși
calzi
ca o ultimă zi de weekend
cu soare.
Va veni un timp când o să pleci
o să pleci şi
nu te vei întoarce
va veni un timp!
Când vei păşi pe drum fără să schiţezi
un singur gest
şi o să doară
când vei păşi pe drum!
O să laşi în urma ta grăda de
cioburi sparte
din inima de mozaic
o să laşi în urma ta!
O să mă laşi grămadă
cu toate gândurile mele bune, seci
o să treci peste — poate; dar sigur
o să mă laşi grămadă.
la început a fost cuvântul
și toate cele ce-au urmat aveau să doară,
ca infinutul dezbrăcat; de stele și minuni de toamnă…
aici nu-ncape glumă tată, iar cei ce vin cu pas grăbit
seduc miresme cu poziții verticale
ce nasc din pieptul lor
căldura ce a mai rămas de astă vară.
îți este tare teamă să nu te pierzi cu firea
când eu mă scald în ochii blânzi, deschiși
cum mă privesc de după ochelarii grei ce te apasă
pe suflet și te rod
ca o pereche de sandale în care
am fost invitat să mă plimb și eu,
– ”so walk on my shoes!” a fost îndemnul
și e atât de alb în jurul,
curelelor ce strâns te leagă și ca jivinele te zbați.
în ochii tăi am prins apusul, iar tu îl porți
cu tine să saluți cu o clipire Luna,
în seara asta stau țintuiți 2 muguri
cu coatele lipite de pervaz, 2 muguri ai aceluiași sentiment.
Tu stai la piept și îmi asculți oftatul,
nu ne mai pasă de trecut, te plimbi mai legănat
pe gura unui pahar, cu gust de mentă
și de struguri.
unde se duc taxiurile să moară
în cimitirul ăla vechi, în care recunosc de ieri…
uneori ziua
gândul mi te aduce mai aproape
fără să te aştept cu dinţii încleştaţi , iar
aburi din sânge ies în acelaşi timp
cât îmi frec palmele transpirate de blugii sfâşiaţi
de dor.
i-am rupt cu unghiile roase
i-am tot cusut, să nu mă vezi rebel,
să nu mă vezi cum port în dosul hainei mele
vederea veche şi sunetul mugit al unui vas
cu faţadă de epavă.
ce lungă e noaptea fără mine
cu capul greu
proptit de sânii tăi
ca două nopţi nedormite printr-un tren
plimbat de CFM
peste hotarele unui început Nordic de Prut.
în mână ţin 2 flori, sunt pentru mine
pentru introvertul care a murit,
aştept să te revăd, ca poama care aşteaptă
fineţea unei mâine ce o jăleşte
înainte să fie prinsă-n teasc
biped.
te-am întâlnit în curtea minţii mele
în tot ce timpul îmi înfăşoară în scrum
pornind din gura unor chei pierdute în Bicaz
şoseaua aventurii noastre coboară tandru, chiar încet
şi-şi trage copacii mai aproape, de pe parcă
îşi acoperă bordurile
cum coapsele ţi le învelesc.
aluneci din panta zonei limitrofe
în care tu eşti femeia cu luna în păr
care-mi măsoară temperatura,
cu dosul palmei muncite
zi de zi în chimia de ospiciu
a capitalei ruinelor fermecate
cu uşile din lemn masiv, cu mucegaiul uzinelor de fier.
orice glumă o tratezi cu fibrele amante
a unei compoziţii ce muritorii o numesc: -iubire.
în presă am citit azi-noapte
că somnul dăunează minţii scăpate în Recycle Bin,
că drumul pe care te voi mai cunoaşte
va fi mânjit de dăruirea unui grec, îmbuteliată
în sticlele de plastic cu delăsarea stropită cu vin.
ce nu-ți încape azi în burtă să pui deoparte
să ascunzi prin buzunare, pe după perdele, sub cer chiar
să vezi ce-ți mai rămâne pentru ziua de mâine, să ascunzi
tot ce vrea să știe lumea despre tine, dar
să nu mă ascunzi pe mine, să nu mă pui pe hold
am început să trăiesc când prin gazete eram dat decedat
nu am înțeles nici până acum de ce, umbra alienării noastre
s-a stins, trăiesc pe crucea ce-am cioplit
cu sânge. Sunt gata să nu-ți uit privirea stacojie sau obrajii
culoare de piersic pe retina mea.
astăzi nu mai cântăm, nu ne sclifosim și nu înjurăm
de toți Irozii decăzuți prin file de istorie, la margine de pat
astăzi ne ungem gândurile cu mocirla întrebării
termenului măritat cu salbe de mărgele și urme
roșii, dungi proeminente de nuiele pe un corp, mai rar văzut, dar
dezbrăcat.
în toate tăcerile înghițim în sec
și pare firesc să ne supunem cu lumea
la picioare și din nou
nimeni nu va ști că suntem atât de aproape
și că, dimineața sufletului meu,
se va ondui ca valurile care nu spală chipul soarelui
șters de nisip.
să nu vorbim de cei doi oameni, liberi
peste bord. Da, creștem și înlemniți ajungem
tot mai flămânzi chiar dacă nu încăpem
în burțile largi de balenă, cu chipiu
reangajată de M.A.I.
mai aproape de borduri, tragem pe dreapta politică
tragem cu gloanțe de foc
și pară în loc de măr mușcat purtăm ca logo.
E cald, în brațele mele. – Hai!
e frumos, dar
nu pot decât să laud
sau să împart fire ce miros a tort țesut de pensionari, însă
ai și tu un dar la a trânti pe foaie
inspirația ce îți vine ca o vomă
de nestăpânit.
Pe stepe, veștezi
imperfect pentru noi este doar
limpede picătură de ploaie pe frunte, cu urme de
ruj pe parbriz, cotidianul ajuns tardiv sau călcâiele crăpate
Sunt eu – regele pietrelor. E întuneric și se vede
pata scăldată de lună,
o fi șinșila ta, cu cușca ei în spate.
Orarul îmi e plin de ochii închiși
ca o draperie trasă înainte de somnul
lăuntric. E narghilea cu gust
mere și poamă, dulce ca o zi de concediu
sub ușă poștașul a adus gazeta
abonat la întâmplări din colțul gurilor de cuc
ele așteaptă hrana
în saci de câlț.
nu am idee dacă noaptea modifică diapazonul
într-un fel vocea ta îmi va amuți nervii
și se va transforma în ciuda iluzorie a unui leu
care stă tolănit pe coasta nisipoasă a firelor de păr
care își fac de cap și felul în care îți vântur mințile
cu lopata te face să tresari, vie, plină de întuneric.
fac focul în vatra senilă și nesperat sorb
otrava isteață din dosul dungii buzelor tale
care se închid ca două uși la care jur că nu aș bate
să nu te trezesc din brațele bronzate, înfofolită cu pături
canadienie, groase, doar în pătrățelele
mâinilor mele ca două cuburi rubik făcute să alunece
pe coapsele tale gemene.
fac pe nebunul, ca un furtun de duș scăpat de sub control
și nici cordonul halatelor bleu nu îmi vor stăpâni pica
și foamea vântului estic de pe fața ta, și dinții mi se încleștau mereu
ca niște cuie ruginite în pereții văruiți cu dor de fluturii
care poartă în abdomenele lor legați în șiraguri mii de oameni,
când suntem singuri teama ne ocolește
ca niște ramuri legănate de brizele din bali, mâine
am de gând să țin sub limbă un validol
mic și scurt ca o abreviere de oftat sau ca ciobul cănii cu minioni
care îmi reamintește la fiecare sorbitură din ceaiul englezesc
că suntem ediția limitată a erei în care ne-am născut și
punct.
mă uit în sân,
în sânul naturii din care
cresc rădăcinile ca limita infinitului meu: subit
crește vântul și afară e din ce în ce mai rece,
rece ca mâinile tale
tu crești mai repede,
mai repede decât ar putea crește vița de vie
în fiecare primăvară ești minunată, brusc
vrei alintată cu îmbrățișarea embrionică și ești bună,
bună ca sufletului mamei
alinturile tale mi-au devenit electuar,
precum petale care se desprind de flori,
însă nu se grăbesc să mângâie solul mănos
atingerile tale au căpătat statut de anotimp
ademenite de țesuturile epiteliale
sora mamei mele nu mai este
printre noi se scutură și nucii palizi
ca rugina de la un capăt de sapă,
ce-ar trebui să știu de toată harababura asta?
sau să îmi confirm ce încape
la fundul unui sac din ațe
și câlț murdar de făină necernută.
În mijloc de noapte
ți se aude vocea, progresiv
îndemni fierarii să forjeze metalele ce se regăsesc în sânge,
te auzi între ciocan și nicovală
-„dăi, dăi, dăi!”
și focul se-ntrecea cu tine!
Te regăsești într-o frază
unsă pe papir de bătrânul Martén
și fiorii uitați prin văgăunile lombare
se repornesc c-un murmur la ureche
„ Tout est possible”
Când inima unui centaur zace
ca un purece-n mâna ta
îți aduce aminte că ai de recoltat porumbul
dulce, bun de fiert.
În dosul de sacou faci loc
buzunarelor imense
să ascunzi iubirea și porumbeii
ca un magician din talpă.
Spre Cerul Gurii apropii vârful de lance
să recunoști privirea-mi anesteziată
ca dulceața căpșunilor ce îți sărută palatul moale.
teama
de a trăi singură în camera în care
aproape toate nopțile nu se găsesc trupurile lipite
ale unor reprezentanți pierduți ai faunei autohtone
te provoacă să crezi c-o să apară el
sideral
să-ți alinte umerii „cu grija unei mame”
să te asigure că torso-ul e neuniform și îți aparține
că nu e doar suma îmbrățisărilor care l-au sugrumat vre-o șapte zile
că se găsesc persoane care încă mai au emoții în fața oglinzii
nu din cauza danturii încâlcite,
iar asta dă aripi!
azi profit de ultimul raid al brizei sărate prin sinusurile Made in Moldova, iar de mâine o să uit de 628-ul matinal cu un Kalimera spus greoi de un chelner care nu vrea să vorbească despre KGB. ești un Echinus melo și ”ai intrat , sub pielea mea” după o sesiune de scuba care se putea solda doar cu un success. „We did it” – ai spus cu multă pasiune și cu pupila gata să treacă de granițele globului ocular. obrazul roșu era ca un semafor pentru pietoni, rătăcit pe drumul șerpuind ce aducea mai mulți oameni pe coasta satului și de sus priveau extravaganța azurului în care scăldam sufletele venite spre largul mării tale degeaba ai încercat să te scufunzi prin strâmtorile sufletului meu care de fapt de aștepta ca un rechin ciupit de coadă, aprope de mal, nici în citricele servite la amiază nu puteai observa încrețitura feței mele și vroiai să asculți doar ritmuri sonore, tahicardice al unei inimi boțite ca un chip mustăcit dimineața, care începea cu o bărbie roșcată de motan.
Nu, nu azi
nu duc lipsă de idei
cu prea puține emisii de CO2
mașina mea se plimbă cu greu
printre ruinile tale și nu o ajută nici acel 4×4.
Abia fac ochi și sting
lămpile de aramă ce ard peste un desk
murdar de amețelile de aseară
și plin cu firimituri de Bounty ®.
Acest tremolo venit din piept
vibrează ca un ringtone de Nokia 3310
chiar dacă încă mă mai ții de mână
în ultimul troleibuz pe nume -22.
E doar un sfert
de veac, (cam cât o reducere -25% la Zara) văzut prin prisma unei linii cronologice
care se-ntinde de prin anul zero (e.n.)
cu nimic mai prejos de un vin bun Purcari cu dop de plută.
Cu fundă violet, amară
ți-ai legat în căpițe rutina
spunând adio grijilor încearcă totuși să îți lași garda umerilor
la nivelul optim – așteptărilor mele.
În zori am prins
adânci culori pătate de sclipiciul unei zări
nedumerite de pensula magică
a unui Rembrandt născut în Amsterdam.
Pe la un 8 am gust
de zaț pe buze
poate fi o amestecătură de cafea Torineză
un soi de Lavazza cu povești în spate.
Să zicem că un mic dejun ar fi binevenit
dacă regăsești în meniu
toate amintirile din vara „aproape trecută ”când
soarele promitea să revină într-o nouă zi, mai bună!
când pleci nu te apleci
peste răsăritul gurilor de orizont
și pășești sigură pe tine
cu mersul rătăcitului cuvânt
în spațiu!
rigide semne porți pe fața fină
purtate când prin vii, când pe câmpii
rememorate ca o duzină de vorbe cu tâlc
din guri de foc – al orizontului plăcere!
vrăjmașii unei carii ce te îndeamnă
să alegi nedumerite gânduri
să le expui pe prispele de lut.
Ai strâns în palma ta cu gândul
răsăritul
ce se ridică din maluri seci de Prut
Ce-ar fi să ştii şi azi că te iubesc
Să îndrăzneşti să iei cu tine tot
Am să te rog să nu iţi mai aduni momente
Din trecut ce dor
Ghemuieşte-ţi fricile şi lasăle să se absoarbă în cutia mea toracică,
Lasă-mă să le pierd eu pentru tine
După atâta amar de timp rupt din
limbile unui metronom prăfuit
zaimeanul 