m-ai întrebat de-mi înțeleg sentința,
cred c-ai citit pe fața mea
printre frunțile încrețite și urechile roșii
printre reprizele de arome cu carne
venite de la vecini,
m-ai chestionat dacă nu am uitat cum
se mai simte să iubești.
ai răsfoit vreodată paginile acestei cărți
cu titlul de iubire a cărei autoare ești?
Cum pot să ajung să fiu din nimeni
o fotografie în care să găsesc justețea în sine?
în paragrafe grave întinse ca rufele poți găsi
povestea fricii mele, aici nu încap
și nici în poezie, pururi…
de mi-ai fi cerut să-ntrec și limitele legilor nescrise
ale sufletului arme din flăcări nestinse
aș fi-ntrebat de-am apucat să frâng
și inimi, să străbat la mii de picioare
munții fără bătături și durere.
oi fi răpus la mijloc de întuneric și furtuna
din ochii tăi obosiți – sau sunt eu mort,
pe dinafară și sub scoarță
când ai deschis ochii și m-ai întrebat
ai fi putut să răspunzi
la întrebările tale?
azi să nu adormi fără să gândești…
zaimeanul 