recrudescență

În cele 7 zile de tăcere s-a instalat osteneala în oase, iar
Dumnezeu s-a gândit să se mai odihnească și
a tăcut.

Ar fi țipat de fericire – când era totul aproape gata, dar
nu avea cu cine se juca și a meșterit din lutul umed – Omul:
acea marionetă supusă unui adagiu continuu.
Să-i fi pus o inimă să bată ca o tobă care mai târziu ar putea să se rupă de la Creator?

*sufletul omului stă să întrebe de sub piele: – când filotimia îi va fi de bun augur sau când cuvântul tăcere va fi ceva mai mult decât un țipăt auster?
*această senzație amorfă îl chinuie și pe marele Păpușar, iar azi decide că va purta speța unui caracter întâmplător, va trece printre cochetele fățuci de lut și apă, să îi aștepte ontologic în stații de tramvai.
*afară roiesc doar oameni lipsiți de lumină, chiar dacă în ziua a IV-a Bătrânul a zis: ”Să fie luminatori pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii, și să slujească drept luminatori”(Facerea).
*- de ce sunt oamenii pierduți în noaptea cugetului, cu tot pustiul dinaintea Facerii… Oi fi uitat de Morganism ?
*Ce ar putea să le ofere Ramolitul deghizat, când lumea în reproșuri se stârnește și tot așa se moare zi de zi, pe paturi tari, fără alte simetrii?
Să-i fi pus undeva grămadă și să-i fi uitat?
*Se uită lumea peste umăr, și se întreabă sus la cruci : ”Cine suntem noi Fără tine? TU încotro ne duci?”
*totuși iubirea Lui există, dar e pierdută printre oameni, adepți ai bunătății, sincerității și evlaviei –  nu putea să pună multe alte calități grămadă și să fi uitat?
oamenii se urgisesc, dar iubirea nu moare, de fapt aceasta Îl păstrează viu pe Dumnezeu.
Acest du-te-vino între El și noi dezlănțuie o recrudescență benignă.
Cu iubire a fost cam … Atât!
Un Motet !