Știi, vine un timp în care carnea de pe tine doare și toate gândurile se adună într-o albie de râu?
Acolo le pisează vântul și îți tămăduiește crăpăturile nemiloase din conștiința de străin.
Îți astupă golurile și te apasă ca un avar evreu sau poate ca un cămătar.
Te lasă viața între flux și reflux să te lovești de malurile ei, fără să-ți ceară socoteala de apoi.
Tu ca un enoriaș aștepți să te sprijini de credință, de dreptate/adevăr… și mori.
Mori în tine, te usuci și dinții îți rămân în stare de afect după nopțile în care adormi cu urme de bruxism și nu ai cui să-i spui o: „-Noapte Bună!”
Te liniștești ca apele marine, când puii de oameni se joacă în valurile tale. Îți treci cu mâinile în păr și răbufnești, vrei să răzbați acolo unde ai fost lăsat.
Te paște o idee negustoare și te pune să alegi, mizezi pe roșu căci e singura culoare ce a plesnit din capilare, iar mai apoi încerci să alergi. Nu poți fugi de viață, asta-i clar, dar cum ai putea ști mai mult de o manieră dacă, la școală nu te-nvață nimeni a iubi?
Ai căutat în tine focul să arzi trei duzine de nămol din care pot să iasă ulcioare ce-ar avea să meargă pe la chindii la un izvor?
Ai crede că te-ar tămădui agheasma, sau drăcușorii ar ținti spre cer?
Te lași sedus de liniștea răpusă pe fronturi diferite sau de-al necuraților sobor, te pricopsești cu vâsla ruptă și te încurajezi să navighezi spre un apus încântător.
Nu ești nici Newton, nici Columb, nici Tesla și nici nu ai putea să te retragi cu surlele unui bătrân trubadur.
Te liniștesc pe drum nereușitele terestre, ca doi bușteni culcați de vânt, te-ai ghemuit în luntrea spartă, aștepți stăpâni lipiți de cruce cu antidot pentru sărmani.
Te plimbi ca o ispită în cutia milei în zilele de mai, iar preoții stau liniștiți pe munte, nu ai nici remușcări, nici scopuri, nici wi-fi.
zaimeanul 