când mințile te surmenează
și fumul de carbune-ți stă în gât
aștepți un răsărit ce luminează
un început cu totul hotărât
când lumea te așteaptă-n grabă
să te salute cu un zâmbet cald
tu te întrebi pe cine mai așteaptă
acest bătrân cu oase de smarald?
când raiul tău nici rece nu mai este,
iar sufletul clocește o poveste
aștepți răvașul offline de acasă și nu
te poți gândi cum se vânează o vietate gnu
ce te apasă chip de lut
ce gânduri pot să-ți gâdile ființa
să crezi că ești ateu fără să aștepți sentința
cum să gândești fără de frică ai putut?
spune, ai vrea să știi cu adevărat
pe cine gura ta în sute de injurii a scăldat
în fiecare zi de marți pe la amiază
când oamenii au în oase cu kilogramul stearat.
pe Terra se aude sacadat și undele îți țes frecvențe
fără să contabilizezi și azi tristețea de pe fețe
fără să asculți un vers pe melodii sublime
tu n-ai putea cum poate omul –
la ceas de seară sufletul prea trist să și-l aline.
Oh God!
zaimeanul 