nu am reușit niciodată să-ți spun
că știu ce formă de durere îți apasă umerii
și îmi scapă numele ei sau nici măcar supărat pe tine nu pot să fiu
că-mi treci cu mâna ta prin părul însurit cu praf de stele
ori coapsele îți sunt slăbite așa cum le-a uitat gerul
e doar un mecanism de existență și tu știi că face parte din proces
simt cum te privești diminețile în oglindă cu un soi de compătimire
nu ai mai primit de ceva vreme nici un fragment din umărul
pe care să-ți lași capul atât de încrezător când bruma îmi îngreuna sprâncenele
în ritualul dimineților în cârje dansezi ca lăstarii verzi
în fiecare primăvară, dornică de cotidianul de după poartă
strângi din dinți și tragi tare de rana deschisă și diformă
aceste umbre nu sunt definitive pentru niciunul dintre noi
ți-aș spune asta în diminețile când fierbe caimacul
și se topește gândul ca o ceară, adorm și mai suspin
de la descântecul tău din telefon, poate să doară dacă apeși, dar
nu sunt descrise decât solitudinile noastre care își plâng una alteia de milă.
zaimeanul 