Claustrarea lor a început într-un dans poligam
un fel de întâmplare cu frisoane și doliu
acest fel de recluziune avea să poarte pecetea celor ascunse
o răsuflare atipică, stimulată de dor
un oftat apatic învelit în praful din camerele pulmonare
omul din tine a murit de mult timp
nici soarele nu apunea în Sankt Petersburg pe atunci
însă corpul se mișca, la fel ca mișcarea atomică, destul de haotic – zic.
nu teama e cea care îți dă de știre prin stări știute foarte bine
nu rânza avea să te trezească cu abdomin
gheața din picioarele tale
nu se topea nici în ciorapii bunicii – de lână
nu sentimentul că ai fost împinsă de circumstanțe este cel care te macină
te simți stingher, încape toată sila în vene – și erupi
nu îți e lehamite.
nu ai avut nicicând regrete, nu mai știi dacă timpul îți e prieten
așa că nu ai gânduri că ar fi prea târziu să îți pară rău,
spumele de gelozie îți necrozează aorta descendentă
suficient cât să nu realizezi că – e pe bune?
te ascunzi ca vena cavă posterioară
te ascunzi de lume, fața îți e pătată
un fel de reprezentare grafică în plan orizontal al morții
în palma stângă se adună restul zilelor tale
și se întrerupe odată cu linia destinului
subit – fără explicații verosimile
voi fi aici,
în cutia ta toracică
când vrei să-ntinerești
zaimeanul 