să-mi dai sclipirea minții tale când
vei pleca către izbânda ce te așteaptă vrând-nevrând
noaptea e senină ca adolescența, iar gândurile stau treze cum felinarele stau falnic
aprinse și desprinse de realitatea unui toast spus de un amărât paharnic
cea mai lăturalnică rădăcină a lumii se adâncește în somn
de mii de ori verific ceasul cu mima mea de domn
mă zgribulesc în cearceaf cu fața la perete
liniștea blândă naște din privirea lui ochi de sticlete
copilul din mine a plâns ca un războnic slav catalogat drept dezertor
era vorba de tata, cel care nu m-a cuprins deloc întâmplător
de vreme ce cântecul e cel mai bun reflex înainte de un somn adânc
sângele trăiește, pulsul e stabil, din primăveri cu soare sufletu-mi mănânc
șosetele de sub pat put cum o gangrenă pute
și minte mea în paragrafe naște vrute și nevrute
caut să sparg carapacea în care se închide glasul țipător de cuc
e vorba de tata, să-i spun că îl iubesc aș vrea înainte să mă duc.
zaimeanul 