Bună!

Bună Cristina, azi nu îţi scriu, nu te sun şi cu siguranţă nu te voi deranja.

Azi mi-am propus mai mult ca oricând să nu mai mănânc ra*at, pentru că ce fel de bărbat aş fi dacă ţi-aş spune mereu că sunt alături şi tu nu ai putea să mă strângi de mână, să te ridici pe vârfuri pentru a fura un sărut sau nu ai putea să sapi în adâncul cutiei mele toracice pentru a-ţi găsi locul.

Azi toate grijile tale s-ar ascunde (din nou) în cumulul de doruri sau în amalgamul de sentimente, adesea expuse doar pe o amărâtă reţea de socializare.

Uite, am de gând să nu te mai deranjez, ci să te las să îmi măsori din unghiul tău fiecare centimetru din torso-ul preferat, să mă vezi cum apar, alături, aşa cum îţi tot scriam de ceva vreme…

Cum aş îndrăzni să te tot deranjez, dacă nu am intenţia de a-ţi aduce liniştea acasă, sub forma unui copănel învelit în staniol, sub forma unei sticle de vin ce nu o mai deschidem sau într-un mini trandafir uitat în Bucovina când ai plecat în grabă?

Crezi că puteam sta departe de postura ta impunătoare ce aminteşte de trăsăturile puternice ale femeilor în cele mai grele timpuri în care nici nu preconizau să dea peste cap lumea bărbaţilor, cu o singură mişcare de umăr?

Un răsărit pe coclaurii din Bucureşti, e dimineaţă cu rupere de gât în tren 🙂 sau o rătăcire în Crângaşi… dar asta e doar azi.