Poate e numai ploaia,
poate sunt numai vorbe
poate e zâmbetul și chicoteala unui copil, dar
pantofii tăi cu toc străbat bulevardul Unirii
și picăturile se sparg de display și bateriile sunt în concediu
profund și tandru colorezi acest substrat de capitală
cu tentă democrată, monocromă.
Candoarea ochilor tăi se zbate în oficiul poștal
pentru o simplă ștampilă, iar doleanțele nu te inspiră
așa ca ultima dată.
Unde se va ascunde frica atunci când picură,
în alt capăt de hartă
fără să lași în urma ta pete de sânge coagulat
sudate de ghimpii din talpă.
Treci în somn prin vămile dorului, prin chinul acelui departe,
faci escală în autogara Filaret, de aripa ta se izbește semnalul
wi-fi cu iubire, ce greu e să răspunzi din complezență
când îți poți curma aspirațiile sau să le arunci,
cum unii pescari de pe coasta canadiană aruncă năvoadele – din inimă.
să fim ușori, dar niciodată comozi
sa fim timizi
în liniștea ta – cu fața la piept.
zaimeanul 