unde se duc taxiurile să moară
în cimitirul ăla vechi, în care recunosc de ieri…
uneori ziua
gândul mi te aduce mai aproape
fără să te aştept cu dinţii încleştaţi , iar
aburi din sânge ies în acelaşi timp
cât îmi frec palmele transpirate de blugii sfâşiaţi
de dor.
i-am rupt cu unghiile roase
i-am tot cusut, să nu mă vezi rebel,
să nu mă vezi cum port în dosul hainei mele
vederea veche şi sunetul mugit al unui vas
cu faţadă de epavă.
ce lungă e noaptea fără mine
cu capul greu
proptit de sânii tăi
ca două nopţi nedormite printr-un tren
plimbat de CFM
peste hotarele unui început Nordic de Prut.
în mână ţin 2 flori, sunt pentru mine
pentru introvertul care a murit,
aştept să te revăd, ca poama care aşteaptă
fineţea unei mâine ce o jăleşte
înainte să fie prinsă-n teasc
biped.
zaimeanul 